Este pur şi simplu uimitor cum, la doar cîţiva paşi de zonele populate, poţi să dai peste unele locuri complet uitate de lume, în care natura – lăsată liniştită de capul ei, şi-a făcut complet de cap, punînd laolaltă văi prăpăstioase, presărate cu grote şi peşteri, şi adevărate faleze de gresii, cu vîrfuri semeţe ca nişte turnuri, cu iazuri şi tăuri şi păduri dese, prin care doar animalele sălbatice se simt în largul lor.

Un astfel de loc ar fi Teştioara – un sătuc desprins parcă din altă lume, unde timpul a uitat să meargă înainte, unde lupii cu fălcile încleştate dau iama în turmele de oi, iar turmele de mistreţi îşi fac de cap, unde ciobanii cu oile lor se ascund de vitregiile vremii în nişte abriuri imense, sculptate în pereţi stîncoşi, de-a lungul sutelor de ani, de vînt şi de firicele de apă, unde pe o parte a văilor imense poţi să te dai cu schiurile, iar pe cealaltă parte să faci plajă şi unde în tăurile de altădată trăiau peşti cît antebraţul.

Provocarea necunoscutului, din nou

Totdeauna cînd pornim spre o zonă complet necunoscută nouă, am mereu impresia că trupurile noastre – parcă ştiind la ce vor fi supuse, primesc o infuzie de forţă, neapărat necesară pentru a face faţă unor încercări fizice mai deosebite. Auzisem de Teştioara, cum că acolo ar fi nişte gresii înalte şi mai auzisem şi despre o peşteră din zonă – cea a lui Mihai, precum şi de nişte pietre enorme, cu deschizături pe verticală formînd nişte buze groase, dar aveam îndoieli mari cu privire la faptul că am putea descoperi toate aceste obiective în lipsa unor indicaţii venite din partea localnicilor.
Totuşi, am pornit la drum încrezători, pe o vreme dubioasă, după ce de peste Jiboul meu s-a scuturat o ceaţă lăptoasă, care te lăsa orbecăind ca într-o zonă crepusculară.
Teştioara este un sătuc în care ajungi dinspre Surduc, la ieşirea de pe drumul principal spre Solona. E vorba de cîţiva kilometri, poate vreo 10, de condus pe un drumeag foarte îngust, pe care abia de încap două maşini alăturate. Totul e în regulă pînă la ieşirea din Solona, asfaltul e încă prezent, dar imediat după ce lăsăm în urmă ultimele case, un hop răsunător ne semnalizează că s-a sfîrşit cu binele. De aici încolo, se merge prin hîrtoape, iar ca totul să pară şi mai haios, drumul e îngheţat. Treptat-treptat, peisajul se schimbă, parcă devine mai sălbatic, semn că pe aici lucrurile au cam fost lăsate în voia lor. Totul ar fi în regulă dacă doar eu – de data asta eu fiind cel ce ocupă poziţia soacrei, m-aş uita după locuri dubioase, dar Călin uită adesea că el ţine roata în palme şi priveşte şi el aiurea în zare, uitînd complet de drumul din faţa noastră.
După un timp încep să apară primele case, semn că am ajuns oareundeva, nu ştim încă unde, pentru că indicatoarele cu pricina lipsesc cu desăvîrşire. Aşa că o ţinem tot pe drum, pînă ajungem în centrul sătucului – totdeauna există un centru, marcat de magazinul sătesc, în care este de toate, în astfel de aşezări.
Din primul moment ne-a surprins liniştea şi pustietatea din zonă: chiar şi după ce am parcat maşina în “centru”, degeaba ne uităm în toate direcţiile, nu vedem nici un suflet. Ne luăm, deci, echipamentul, Călin o ia într-o parte a satului, iar eu în alta, în speranţa să dăm peste cineva, care să ne îndrume în drumul nostru.
Speram să fie deschis magazinul, însă dau doar peste nişte lacăte. Totuşi, mai încolo, observ un bărbat, care tocmai a ieşit din casă şi stă rezemat de gard. Îi zic ceva de sănătate şi-l întreb dacă ştie ceva de nişte peşteri sau stînci mari prin zonă. Eu chiar nu-mi dau seama, arăt cumva a extraterestru, dar omul stă şi mă măsoară din priviri, nezicînd nimic. Îl mai întreb şi dacă, printr-o fericită întîmplare om fi ajuns totuşi în Teştioara? “Da, aici e Teştioara – veni şi răspunsul, după care omul îmi arată o vale dintre două dealuri – uite, pe acolo să o luaţi, pe firul apei, ajungeţi la două tăuri, după care faceţi stînga şi o să vedeţi stana”. Cînd am auzit de stană, brusc simţurile mi-au intrat în funcţiune: nu sînt multe stane în Sălaj, dar cele care îs, sînt deosebite. Îl aud şi pe Călin chemîndu-mă, apoi observ că el stătea de vorbă, în mijlocul drumului, cu o băbuţă.
“Hai că am aflat unde e peştera!” – îmi zice omul, la care îi spun că şi eu am aflat unde e ditamai blocul de piatră. Doar atît că cele două obiective sînt în direcţii complet diferite.
“Băbuţa mi-a zis să mergem pe aialaltă vale, cam vreun kilometru şi vom vedea din drumeag peştera”, spune Călin. “Bine, mergem încolo, după care urcăm versantul, mergem pe creastă venind înspre înapoi, pe undeva l-om coborî şi poate dăm peste stană”, zic şi eu. Îţi dai seama ce plan amplu am făcut… Nu aveam cum să ştim, dar ne-am băgat în cea mai obositoare expediţie din ultima vreme.

Grote la tot pasul

Ne luăm echipamentul din maşină, Călin cu rucsacul lui, cu care se tot făleşte că are tot necesarul pentru supravieţuire, inclusiv pastile pentru purificarea apei (doar cu o juma` de gură îl întreb, dacă n-are şi o femeie cumva, că mie mi-ar fi destul pentru o supravieţuire de cîteva zile, da` se face că plouă ) şi pornim pe drumul îngheţat, ce pare a fi unul forestier, trecînd peste o punte şubredă, dar atît de rustică….
Treptat, intrăm într-o vale cu versanţi destul de înalţi de o parte şi alta, dar ceea ce ne lasă fără cuvinte e faptul că partea în care bate soarele, deci dinspre est la vest, versantul e uscat şi scăldat în soare, iar pe cealaltă parte, iarna e acasă la ea, cu zăpadă groasă şi gheaţă.
Apar şi primii pereţi de stîncă, care pe versantul cu soare se întind cale de zeci de metri, ca un dig natural, iar pe cealaltă parte se înalţă semeţi spre vîrfurile copacilor. Primul abriu (grotă naturală formată în pereţii unei stînci) se cască peste noi chiar de cum intrăm în vale, iar după ce trecem de el, nici nu mai apucăm să le numărăm. Pe versantul cu soare apare, în depărtare, o gaură, ce pare a fi o peşteră, dar cînd ajungem sub ea, sperăm să găsim ceva şi mai mare, deci ne continuăm drumul. Trecem de alte grote, presărate cu urme de animale, cînd, în sfîrşit, vedem deasupra noastră, pe dreapta, o gaură mare, ce pare a fi Peştera lui Mihai. Abandonăm, deci, drumul şi începem urcuşul spre versant. De pe zăpadă şi gheaţă, pe vegetaţie uscată complet şi soare de făcut plajă. Îmbrăcaţi gros, apa începe să curgă de pe noi, pentru că efortul fizic e mare. Dar merită, pentru că grota lui Mihai e, într-adevăr, mare, cu urme de foc şi de animale, semn sigur că ciobanii o folosesc pentru adăpost.
Hotărîm să ne continuăm drumul mergînd în sens invers, pe plan înclinat, ca să ajungem la celelalte grote, pe care le-am văzut de jos. Ajungem la stana sub formă de dig, care se întinde cale de zeci de metri şi care adăposteşte alte şi alte grote, după care, căutînd o vale mai accesibilă, hotărîm să urcăm pe creastă, ca să facem cale întoarsă, în speranţa că vom da peste cele două tăuri.
Eh, urcuşurile astea sînt al naibii de istovitoare, iar pînă să ajungem sus, sîntem în tricou. Dar natura e glumeaţă de felul ei, pentru că sus, pe creastă, dăm iarăşi de zăpadă şi umezeală, ceea ce ne face să ne luăm rapid hainele pe noi.
Cînd eşti într-o pădure neumblată, singurul lucru bun pe care poţi să-l faci e să cauţi o cărare folosită de animale; sălbăticiunile sînt mai deştepte ca omul şi, sigur, urmînd cărarea lor, nu vei fi expus la pericole.
Deci umblăm cu spor şi viteză pe creastă, uneori alunecînd, iar din cauza umezelii, bocancii dau primele semne de cedare: încep să se îmbibe cu apă, ceea ce dă o senzaţie destul de neplăcută. Dar ne continuăm drumul, mai luînd cîte o crenguţă peste faţă, cînd, în dreapta noastră, pe fundul unei altă văi, începe să se contureze Stana. E imensă, însă de pe creasta noastră e imposibil de ajuns, întrucît coborîrea e foarte abruptă. Aşa că, continuăm drumul pe creastă, pînă aproape că ajungem înapoi în sătuc, găsind, în cele din urmă, o pantă mai sigură de coborîre. De acum sîntem în cealaltă vale, în căutarea Stanii.

Între Cele Două Turnuri

Trebuie să urmăm firul apei, pînă la cele două tăuri, ne-a spus săteanul, aşa că, cu mult stoicism, călcăm în floşcăiala care ne udă tălpile picioarelor pînă în fund. Curînd, începem din nou să urcăm, ceea ce deja începe să ne pună rezistenţa la încercare. Pe margini, apar fel de fel de bolovani uriaşi, dar noi îl căutăm pe cel Adevărat Mare, aşa că ne fleoşcăim mai departe. După multe alunecări, ajungem la cele două tăuri, cam secate la ora asta, dar asta chiar nu mai are importanţă, deoarece în stînga noastră se deschide imaginea Celor două Turnuri. E ceva chiar măreţ, iar numele i l-au dat chiar localnicii, pentru că stana seamănă cu două turnuri, care se înaltă semeţ peste vale, privindu-ne de la o înălţime de cel puţin 40 de metri. E un colos! Dar, practic, urcarea frontală a stanei e imposibilă, dat fiind că peretele e vertical şi neted. Poate-poate cu echipament de alpinism. Totuşi, ca să o simţim cît e de mare, ne punem în gînd să ocolim valea şi să înconjurăm din spate stana, ca să putem ajunge pe creştetul ei. Dar, ca să ajungem la capătul văii, mai avem mult şi bine de urcat, ceea ce începe deja să cam deranjeze. Dar o facem, găsind, în cele din urmă un loc accesibil de urcat pe celălalt versant. Iar urcuş. Pe zăpadă. Sus, o altă creastă împădurită cu mesteceni tineri. Găsim iarăşi o cărare de animale, pe care o urmăm, cu scopul de a ajunge, înconjurînd, pe capul săritoarei. Vedem şi urme de lup – Călin atît îi tot dă cu poveştile, cum că lupii lasă urme parcă de prezentatoare de modă, că cele patru labe se aliniază frumos, nu ca la căini, care umblă împrăştiat, “şi uite şi urme de căprior şi coajă de mesteacăn rupt şi mestecat – e de la mistreţ şi ….”, deci nu-i tace gura şi ratăm ieşirea la săritoare, ajungînd înapoi în vale. Aşa că, o luăm de la capăt, de data asta pe versantul stîncii. Bine am tot putut povesti acolo sus, că am lăsat stana în urma noastră cu vreo 100 de metri! Deoarece direct nu se poate urca, am hotărît să facem o încercare de urcuş de-a curmezişul, care să ne ducă pe creştetul Turnurilor. Şi asta e panta care pune capac la toate! Abrupt, alunecos la bază, scăldat în soare de la jumătate în sus, ne agăţăm de orice ca să mai înaintăm un pas. Dar sîntem sus, iar priveliştea de aici e magnifică! Cu toate hainele de pe mine ude, mă arunc peste covorul de frunze uscate, lăsîndu-mă în voia soarelui. Ştii ce-i interesant? Stăm acolo pe capul Turnului, cu tălpile la cîteva zeci de centimentri de abis, discutînd aiureli, parcă am fi pe un trotuar. Între timp mai şi mestecăm din sendviciuri şi bem apă milenară, pentru că organismul are nevoie de combustibil. Ba Călin se mai şi pune pe burtă şi se apleacă în jos, să vadă cum e! E exact aşa cum se vedea din cealaltă parte: neted, abrupt şi adînc.

Căutînd ca orbii Pietrele Scrise

Nu ne-a mai rămas decît să coborîm în vale exact pe unde am urcat, ceea ce nu ma încîntă absolut deloc, dar altă soluţie ar fi doar cu paraşutele, ceea ce nu avem (de data asta!).
E o coborîre clasică, cu alunecări, buşituri, înjurături şi alte cele, dar important e că totul e controlat şi nu am luat-o liber la vale. Ar mai fi rămas de făcut o raită pe la Pietrele Scrise, care chiar că nu ştim de ce se numesc aşa şi care au o deschizătură ca o buză groasă. Seamănă cu orice îţi trece prin minte. Doar atît că, prin valea asta am trecut deja de 2 ori şi nici poveste de Pietre. O luăm iar la pas pe firul apei, urcînd pînă la tăuri. Nimic. Coborîm, si ne uităm după orice ar semăna măcar cu un bolovan. Călin o ia la dreapta, spre nişte pietre, care de departe nu arată deja a ceea ce căutăm, dar asta e…
Eu o iau spre ieşirea din vale, direct prin fleoşcăială, oricum, nu mai contează un pic de apă în plus, iar gîndul mi-e deja la o baie fierbinte. “Nu-i nimic aici”, îl aud pe Călin de din spatele meu, de sus de undeva. Nici nu mă aşteptam, mă gîndeam eu. Fiind atent doar să nu ratez nici măcar o băltoacă mai mare, deodată, privirea mi-e atrasă de o formaţiune de bolovani mari, care par a avea o crăpătură. Mă opresc ca şi curentat. “Călineeee – el era încă cocoţat pe jumate pe versant – vino de-a curmezişul înspre mine. Le-am găsit”. Aştept cuminte să ajungă la ele, doar n-o să urc ca mutu` degeaba pînă acolo. Ca mistreţul se mişcă omul ăsta, chiar dacă nici el nu mai are putere, iar pe panta înclinată cu zăpadă, chiar că e dificil, dar se icuieşte pînă la urmă la bolovanii mei. “Da, cred că or fi astea”, zice el. “Scrie ceva pe ele? Are buze?”, întreb eu de jos. “Mă, are ceva….”. Asta e, musai să urc şi eu. Cîte un pas pe minut. Ca în reluare. În fine sus, pozat, văzut etc etc, mai rămîne să coborîm. Iar. Eu aleg calea mai uşoară. Mă pun pe spate şi îmi dau drumul la vale. Cam aşa ceva execută şi Călin.

La o parolă de bun rămas cu sătenii

Cînd tot ce ţi-ai propus ai reuşit să faci, eşti în faza iepuraşului fără baterii Duracell. Stors. Sincer, nu ştiu cum am ajuns înapoi în sătuc. Am văzut doar căpiţele alea de fîn, dispuse strict geometric, de la prima casă de dinaintea intrării în vale. La maşină ne aşteaptă deja omul cu care am vorbit înainte. Mai apare un sătean prietenos. Ne întreabă pe unde am fost, apoi ne povestesc despre lupi şi peşti mari, care erau, odinioară, în crescătorie şi despre o mină de cărbuni, cu multe galerii. Şi despre o altă stană enormă, evident pe o altă vale. Ţi-am zis, zona e înconjurată de stane şi grote. Eh, asta va fi, cu siguranţă, o altă expediţie. După o baie fierbinte!