Mă plimb pe strada singuratică. La trunchiul unui copac se află o foicică de culoare roșie. Curioasă din fire mă aplec și o iau să văd ce e. Are un scris îngrijit și frumos, iar rândurile îmi curg în fața ochilor. „Dragul meu…a sosit timpul să-ți spun că soarta ne desparte. Acum, pot să mă gândesc la tine doar ca la un frate, îți spun, altfel, că te iubesc și te îmbrățișez cu un altfel de dragoste. Te-am văzut cu ea chiar ieri. Inițial nu am putut reacționa nicicum, dar apoi m-am rugat celui de sus pentru amândoi. M-am rugat să-ți dea discernământ și înțelepciune, apoi m-am rugat să-mi dea atâta putere ca să trec peste asta. Să știi că tu erai băiatul sufletului meu. Credeam că vom merge mai departe împreună. De fiecare dată când mă uitam în ochii tăi vedeam ce e mai frumos. Erai totul și nimic în același timp. Erai iubitul și în același timp prietenul meu cel mai bun. Acum vei rămâne cel mai bun prieten al meu.
P.S. Ți-am lăsat aici, scrisoarea, unde ne uitam ca doi copii însetați la mirificul apus de soare. Mi-e dor de noi. “
Cu drag,
Andreea pentru Marius

Pe când am terminat de citit scrisoarea aveam lacrimi în colțul ochilor. Tot atunci văd însă că vine către mine un băiat de vreo 18 ani. Se oprește și mă întreabă ce citesc acolo. Îi spun că am găsit această foaie lângă copac și că am vrut să văd ce e. Luminată, trezită ca dintr-un vis îl întreb dacă cunoaște pe cineva pe nume Andreea.
– Da…da, e prietena mea.
– Înseamnă că asta îți aparține.
– Mulțumesc.
M-am depărtat, dar m-am așezat mai în spate pe niște scări de unde nu puteam fi văzută. Îl vedeam perfect de aici. Vedeam că deja plânge. Plângea de dor, ochii îi erau roșii și era foarte trist. Într-un final, împătură scrisoarea cu mâinile tremurânde și o bagă încet în buzunar. Am apucat să aud șoptit:
-Doamne, iubita mea! Am făcut-o tristă! Este cel mai bun suflet din lume…frumoasă copilă. Și încă o mai iubesc. În acel moment nu am putut articula niciun cuvânt. Îl văd din nou plângând pe băiat. Lacrimile calde îi șiroiau pe obraz. Nu am mai avut puterea să stau. M-am ridicat și am plecat. Pe drum, însă capul meu era un aeroport de gânduri. Mă gândeam cât de puternică trebuie să fie fata aia să nu-l certe câtuși de puțin. Să nu se supere, darămite să-i spună că încă e prietenul lui cel mai bun. Chiar o admiram pe fata asta. Câți dintre noi am putea să facem asta? Câți am avea curajul? Iar băiatul era sincer cu sine. O iubea. Nu mai aveai ce spune. Au trecut vreo doi ani, plini de gânduri. Oare ce s-a mai întâmplat cu cei doi? Apoi, soarta mă duce, din nou, în apropierea acelui loc. Acolo sub copac e Marius și o fată. Îi urmăresc. Văd că băiatul scoate dintr-o cutiuță un inel și o întreabă: Andreea, vrei să fii soția mea?
Nu m-am putut stăpâni. Emoția m-a năpădit din nou. De data asta au fost lacrimi de bucurie. Am realizat că era iubire adevărată. Era doar un an diferență între ei, iar el o numea copila lui.
Andreea a acceptat, fâstâcindu-se și apoi s-au îmbrățișat. Însă, acolo în inima lor se ascundea cufărul iubirii adevărate. Au fost sinceri până la capăt…și s-au iubit până la capăt.