„Plâng?” „Nu”, răspund. „Ce bine!”

Ne pregătim de culcare. Puiul de om are capul ascuns între perne. Mă întreabă plângând dacă plânge. Mâ prefac că nu-i simt lacrimile, deși știu că-i tare necajit de când i-am explicat că va merge în curând la școală și va lăsa grădinița.

„Te-am mințit! Plâng.” Recunoaște cu sinceritate același băiețel dintre perne. Nu pot să-l îmbunez nicicum. E prea greu să înțeleagă de ce mica sa lume perfectă trebuie să sufere modificări. Sincer, nici eu nu înțeleg. „Dacă nu o să fie Alex Baciu o să fiu trist. Să fie Tudor și Victor și Bety. De ce să fim în școli diferite? Eu vreau să fiu cu Alex Baciu în clasă!”, și se pornește iarăși plânsul.

„Mami nu a plâns când a mers la școală. O să ai o învățătoare frumoasă.”, găsesc de cuviință să aduc niște argumente pentru despărțirea care-i face lui Vlad necaz.

„Și Oana-i frumoasă!”, reușește în toată supărarea să găsească un contraargument la care nu știu ce să comentez.

„O să-mi fie dor de grădinița mea. Și de Alexandra și de Oana. Inima mea o să simtă amărăciune. O să-mi amintesc de grădiniță. Vreau să fac o poză ca s-o țin minte. ”, spune printre suspine pe care cu greu și le stăpânește.

”Doamnelor educatoare, o să vă țin minte pe vecie!”, spune Vlad, iar obrajii i se scaldă în lacrimi.

https://tiasirca.wordpress.com