Introducere de avertisment!

Hai să ne înțelegem de la bun început asupra unor concepte: avenele sînt niște formațiuni calcaroase (cîteodată pot fi și doar de pămînt, ceea ce e foarte nasol) sub formă de pîlnie, înfipte vertical în sol. Mna, că am zis-o oltenește. Mai pe direct: avenele sînt niște peșteri verticale. Din cauza asta, ele au și funcții de canalizări naturale ale solului, ceea ce face ca puțurile respective să fie inundate, toate, de la un anumit nivel. Majoritatea avenelor sînt colmatate natural sau de către locuitorii din zonă, deoarece ele sînt capcane naturale pentru animale.
Acu… dacă nu ești familiarizat cu avenele, te rog nu te aventura pe urmele noastre. Ele sînt, probabil, cele mai periculoase formațiuni geologice existente. Una e să te cațeri pe o stîncă, chiar și nelegat, ori să te bagi în ceva peșteră – în ambele situații poți simți pericolul și ai timp să renunți, dar cu avenele, totul te ia pe nepregătite. În primul rînd, dacă descoperi vreo gaură – avenele se ascund, de obicei, în pîlcuri de copaci – nu te duce la ea, curios, să vezi ce ascunde. În momentul în care ești la gaură, ești, de fapt, pe pîlnia colmatată și totul se poate surpa. Iar ele, avenele colmatate, funcționează pe principiul – broasca mică cască gura mare – și te duci, și te duci, cine știe cît, în adîncuri. De rămîi conștient, după cădere, poți fi propriul tău martor la înecul în careva sifon.
Chiar nu vrea să mă dau mare. Noi avem oareșcare experiență cu avenele. În special cu cele din Apuseni. Dar și la noi sînt avene de peste 300 metri adîncime. Eu, personal, mă țin deoparte de avene. Nu-mi plac. Sincer, mă înspăimîntă. Dacă trebuie să cobor, neapărat – cum a fost episodul „Moara lui Pocol”, mă leg cu toate coardele din lume. Călin e un pic mai aerian, el nu se gîndește la pericole, și chiar și el era s-o pățească. Noroc cu instinctele sale, dezvoltate pe parcursul a zeci de ani de aventură.
Cu dolinele e altceva. Ele sînt doar niște gropi, sub formă de pîlnie, fără elementul de avenă. Doar atît că sînt ciudate. Nu reprezintă un pericol. Doar în cazul în care pot ascunde, totuși, o avenă. Deci, nicicum nu e ok.

Cariera, retrocedată naturii

Drumul ăsta spre Cuciulat l-am făcut cred că de sute de ori. Cu bicicleta, ori cu mașina. E calea pe care se deschide valea Someșului, cu toate jucăriile sale, peșteri, avene, stînci, grote etc. Dar de data asta, după ce trecem de Băbeni, nu mai coborîm spre Letca, ci mergem pe lîngă carieră, spre Șoimușeni. Călin a pus mîna pe o hartă pe care sînt marcate cam 30 de avene, doline fără număr și peșteri grămadă.
Este vorba de un pătrat făcut de localitățile Cuciulat, Piroșa, Șoimușeni și Ciula. Între ele se ascund două cariere de piatră părăsite și o pădure imensă, tînără, care, la rîndul ei, își ascunde jucăriile. Natura, de cele mai multe ori, te avertizează. Avenele sînt ascunse, în cele mai multe situații, în pîlcuri de copaci. Problema e că tot căutîndu-le, deseori ajungi deja în pîlnia lor și, dacă nu ești legat – știi cum se zice – kiss your ass goodbye.
Oprim chiar lîngă cariera veche, e enormă, ar încape în ea un întreg cartier zălăuan. Ai zice că, oare ce-i deosebit la o carieră de piatră făcută de oameni, părăsită, doar nu e nimic altceva, decît o groapă enormă scurmată de muncitori. Și, totuși, frumosul e pe peretele golaș de calcar, pe care au început să apară vegetațiile de toate tipurile, semn că natura își ia înapoi, încetul cu încetul, perimetrul furat de oameni.
Ne echipăm, așadar, Călin mă face să car după mine coarda grea, lungă, totuși e echitabil, avînd în vedere că el are în rucsac o adevărată galerie de echipament de cățărare-coborîre: coardă, cordelină, ham, opritor, chingi, blocator, carabine etc.

„Absolut sigur!”

Călin a mai fost prin zonă și își amintește cum a dat, dintr-o eroare, peste o avenă mai domestică ce, zice el, seamănă cu peștera lui Yoda. Așa că, înainte să ne afundăm în pădurea Șoimușeniului, începem să căutăm avena respectivă. Problema e că, își amintește el, avena se ascunde sub un pîlc de copaci, iar pîlcuri sînt aici nenumărate și toate seamănă între ele. Îs ca niște grupuri de chinezi. Mna, deosebește-i, dacă poți. Așa că le luăm la rînd, din cînd în cînd auzind de la Călin – „mda, e absolut sigur că pe aici am fost!”. Acu, expresia asta mi-a fost dat să o aud de atîtea ori, în ziua asta, încît, negăsind nimic din ceea ce își amintea Călin, îmi venea să-i bag un cot în nas.
În cele din urmă, ne lăsăm păgubași și o luăm spre pădurea compactă. Undeva, în depărtare, pe platou, este o cireadă de vite, cu o „căsuță” construită din crengi și folie de nailon, lîngă care un copil, doar de cîțiva anișori, crapă lemne. Mai încolo, dăm peste – probabil, tatăl copilului, un tînăr, călare pe un cal alb, fără harnașament, fără nimic. E mîndru nevoie mare.
Cam 2 kilometri sînt pînă la intrarea în pădure, vremea e superbă, tipic tomnatică și destul de călduroasă. Apoi, pădurea se deschide în fața noastră, ca un zid compact, în niște culori cum n-am mai văzut în viața mea. „Dar oare pe astea cine le-a pictat acolo?”, se întreabă Călin, iar eu, fără voie, mă gîndesc la amicii mei pictori, la Radu și Augustin Pop, că ar avea modele și motive de pictat aici pînă la bătrînețe.

Pădurea șvaițer

Intrăm în pădure. Conform hărții, avenele și dolinele sînt grupate într-o singură zonă, circa 30 de avene ne așteaptă. Ar fi fain să dăm măcar peste vreo zece. Ne despărțim, astfel încît căutarea să fie mai ușoară.
Dacă ai o predispoziție spre așa ceva și crezi, pădurea te vindecă și te încarcă. Afundat în adîncul ei, am rămas cîteva clipe într-o tăcere absolută. Pădurea vorbește cu tine. Pocnete, crengi uscate care se rup de la sine, trosnete, un vaiet cîteodată prelung, sînt toate zgomote atît de plăcute nouă, încît mereu ne fascinează. La un moment dat, se pornește un pic de vînt, iar frunzele o iau razna, într-o ploaie mătăsoasă. E magie curată.
Printre zgomotele pădurii reușesc, în cele din urmă, să disting chemarea lui Călin. E departe, undeva deasupra mea. A găsit ceva. Ajung la el, într-un tîrziu, și mă conduce la prima avenă găsită. E la rădăcina unui copac, o adîncitură, se vede doar o gaură cît un cap de om, iar zona din jurul ei e acoperită de crengi.
„Cobor acolo să văd ce-i”, zice Călin. „Măi, hai să te leg”, „Nu-i nevoie”, mai zice Călin, și deja e jos în pîlnie. Nici nu apucă bine să se uite la gaură, cînd începe să se afunde. Instinctiv, sare în sus, face un fel de sfoară și se sprijină cu picioarele pe perimetrul calcaros al avenei. L-au cam trecut toți dracii. E speriat. Greșeli făcute din inconștiență. Apoi, după ce trece adrenalina, aruncă ceva pietre în gaură. „Cade. Cade. Mai cade. Nu se mai aude”, zice el, ceea ce ne duce cu gîndul că am dat peste una din avenele alea adînci rău de tot. Nici prin gînd nu ne trece să decolmatăm și să intrăm. E o expediție de căutare și inventariere.
Începem, apoi, să bîntuim pădurea. Aproape la fiecare pas dăm peste cîte o dolină. Mai prindem și cîteva avene. Vreo 10. Mai mari sau mai mici, nu ne dăm seama, ele fiind colmatate. Dacă pădurea asta e atît de găurită de avene, îți dai seama ce galerii poate ascunde? Probabil că e ca un șvaițer pe dedesubt.
Doline, avene, doline avene, tot așa pînă ieșim din pădure. Căutăm apoi, fără șanse, Groapa Ciulii. E atît de pustiu, încît nu dăm peste nimeni care să ne îndrume. Probabil că oamenii nici nu știu de ea, dat fiind că și noi am scos denumirile de pe o hartă speologică.
În schimb, dăm peste o adevărată „autostradă” în pădurea tînără. Lată de vreo 4-5 metri și lungăăăă. Acoperită cu crengile copacilor care, sus, se îmbrățișează. E ca și cum te-ai plimba pe un alt tărîm.

„Absolut sigur!”, partea doua

În dreapta noastră este o pantă nasoală, care nu e nimic altceva, decît peretele exterior al carierei. „Tu vrei să urci pe acolo? Ce, ești nebun?”, îl întreb pe Călin. „Da”. Scurt și concis. Urcăm. Gîfîim ca trenul. Noroc cu ghetele speciale, nu alunecă. Pierzi foarte multă energie cînd aluneci. Însă, dacă o iei așa, într-un ritm ușor, pas după pas, controlîndu-ți respirația, nu există pantă pe care să n-o faci.
Sus, suflînd de două ori, Călin începe iar. „Mi-amintesc sigurrrrr, acum, că pe aici am venit. Ia uite și liniile de înaltă tensiune. Uite și bornele. Pe aici trebuie să fie și avena!”. Și ne punem, din nou, pe căutat avena lui Călin. Din pîlc în pîlc. Chinezi în grup. Zici că sîntem niște albine care zboară din floare în floare. Avenă ioc. Totuși, dăm peste una, se pare că foarte mare, acoperită cu o benă de camion. A rămas liberă doar o mică intrare, cît să arunci o privire. E de rău acolo. E ceva imens jos. Vizavi de ea, o altă avenă, într-o dolină. Colmatată. Și tot așa, mai periem încă o dată zona. Doline nenumărate, cîteva chiar foarte mari. „E absolut sigurrr că pe aici am fost. Aici trebuie să fie!”, zice Călin, și încep să-l las singur să caute printre pîlcuri. Mă pun în fund, turcește și aștept pînă se satură.

Peștera Teului

În cele din urmă, ne punem în mașină și mergem spre cealaltă carieră de piatră părăsită, din Cuciulat. Amintiri dureroase acolo, cel puțin pentru noi. Se poate vedea moviloiul de pămînt și calcar, ce acoperă Peștera cu picturi rupestre. Nimeni nu va mai intra acolo, vreodată. Nici nu mai e sigur că mai există. După tratamentul primit, de „conservare” prin detonarea peretelui, peste intrare, probabil că toată peștera s-a surpat.
Dar, chiar diamentral opus cu ea, este o altă peșteră. Nu are nume. Deorece este în formă perfectă de T, i-am zis „Peștera Teului”. E ascunsă privirii de mărăciniș, iar accesul la ea e destul e dificil. Dar dacă vrei să o vizitezi, ascultă-ne doar două vorbe: la intrare, aruncă înăuntru cîteva pietre. Ori bate cu o botă în peretele peșterii, s-ar putea ca înăuntru să fie animale. Și nu e deloc plăcut ca în beznă să sară ceva pe tine. Apoi, cînd intri, apleacă-te cît de mult, să nu ștergi cu capul plafonul peșterii, e acoperit de cine știe ce fel de microorganisme, care pot fi dăunătoare.
Intrăm, așadar, în peșteră, circa 20 de metri lungime, după care galeria se bifurcă într-un T perfect, cam cîte 8 metri în fiecare parte. În partea dreaptă, în capăt, parcă e amenajat un culcuș, cineva sigur și-a dus zilele pe acolo. Ciudat. În partea stîngă, nimic, galeria se închide normal. Pereții sînt acoperiți cu un fel de mucoasă organică, în formă de stalactite. Arată extraordinar. Solul e presărat, ici-colo, de excremente de animale. Deci, „absolut sigurrrr”, peștera e locul unor animale de pradă. Noaptea.
Ieșim, în cele din urmă, la soare, la mașină. Adevărul e că, după 6 ore de bătut zona în lung și-n lat, ne cam resimțim. Drumul spre casă, cu mașina, e ca un vis. Avene, doline și peșteri. Tot ce vrei.

Folclor și speologie

O să amintim cîteva dintre denumirile avenelor și peșterilor din zonă. Sincer, noi nu știm pe care le-am găsit. Știm doar că există.

Avenul de pe Lizieră
Avenul lui Ioji de sub Coastă
Avenul din Plantaţia de sub Coastă
Avenul Puţurilor de lîngă Poiana Mare – 310m, cel mai adînc
Avenul Mic
Avenul cu Septe
Avenul cu Horn
Avenul de la Marginea Pădurii
Ştiolul dintre Iertaşul lui Gheorghe şi Cerul Şoimuşenilor
Avenul de la Zăpodia Şoimuşenilor
Avenul de la Marginea Poienii
Avenul nr. 3 de lîngă Poiana lui Horhon
Avenul cu Şopîrle
Avenul Lanternei
Avenul Abandonat de lîngă Poiana Mare
Avenul cu Crengi
Avenul de lîngă Drum
Avenul Taberei
Avenul cu Trei Intrări de la Cerul Şoimuşenilor
Avenul Lung
Avenul din Ponorul cu Trei Guri
Ştiolul din Dîmbul Fătului de lîngă Poiana Mare

Avene mici, de la 5 metri adîncime, la unele adînci, pînă la peste 300 de metri adîncime. Așadar, încă o dată, dacă mergi pe urmele noastre, atenție mărită!