Cea mai mare problemă a politicianului apare atunci cînd se rupe de lume. Indiferent ce fel de politician ar fi, deputat, senator, ministru ori președinte. Atunci cînd se felicită unul pe altul în palatul lor, unde scornesc legi tîmpite și unde, din cînd în cînd, pentru ochii prostimii, se mai și ceartă. Și, zi după zi trecută, au impresia că sînt buni, își fac treaba așa cum trebuie ea făcută, toată lumea e fericită, există Moș Crăciun și poate veni ploaia de artificii în seara de Revelion.
Necazul lor cel mai mare e că ei nici măcar nu mai pot lua contact cu realitatea. Realitatea sîntem noi, pulimea asta – așa cum cu drag ne numesc ei, cum gîndim noi despre ei și cum se oglindește munca lor în viața noastră. Dar ei, politicienii, sînt înconjurați de atîtea cordoane de consilieri, sfătuitori, pupincuriști și alte neamuri, încît nici măcar nu mai sînt conștienți de existența unei alte lumi, decît a lor.
Cred că fiecare dintre noi, care mai ieșim prin societate, după una alta, rezolvînd o problemă sau alta, a auzit ori a participat la discuții despre conducătorii iubiți. Ba mai mult, folclorul românesc a început să producă deja bancuri zemoase despre politicieni, pentru că așa sîntem noi, oricît de grea, searbădă și nenorocită ne-ar fi viața, facem din orice un banc. Măcar să rîdem. Rîdem de noi înșine.
„Sînt niște împuțiți. Asta sînt!” – cred că asta mi-a fost să aud în cele mai multe situații. Pînă în momentul în care oamenii își pierd controlul limbii și o dau pe înjurături și le urează cît în lună și stele politicienilor.
Și, ce este mai rău – doar sper că v-ați dat seama de cenzura enormă pe care și-o trag teveurile, doară în Guvern se întîmplă fel de fel de chestii, iar voi sînteți adăpați cu știri despre mese îmbelșugate de Crăciun și Revelion ori ce sărbătoare a mai fi la rînd. Ori despre cît peste 200 de euro – cît ar fi, teoretic, un salariu minim, costă 3 zile de huzur la nu știu ce cabană. Adică vreo 2000. De euro.
M-am întîlnit, în fața unui cabinet medical, cu un tip, pensionar, dar și acum muncitor, care m-a întrebat ce părere am despre cutare lucru și situație etc. Că se cară cu camioanele, zilnic, lemnele din pădurea apropiată domiciliului său. Și că ce s-ar putea face. I-am zis, șezi blînd, nu te mai agita omule, n-are rost. Orice se face în țara asta, în stil mare, se face cu acte în regulă. Gazele de șist le-am rezolvat, aurul bașca, pădurile devin amintiri, iar animalele sălbatice sînt ținte pentru marii vînători străini. I-am zis să se bucure de viață, cîtă o mai are. Țara asta a fost deja înfrîntă. E moartă. Mai trăiesc doar politicienii care, ca niște hiene, mai curăță stîrvurile.
Românii se pregătesc – poate nu chiar toți, să întîmpine cu zîmbetul pe buze un nou an, despre care speră să fie mai bun. Cuvinte goale. Eu mă pregătesc, trist și apatic, să închei un an nenorocit care mi-a mai dezgolit unele părți ale realităților ce ne înconjoară. Sincer, nu credeam să devin, vreodată, atît de nepăsător cu privire la ce va fi. Voi mai asculta, rar, fragmente de știri, despre făcăturile politicienilor. Ori despre accidente mortale – serios, ca cum ar interesa pe cineva. Ori, despre cît de fericiți îs românii. Ori, poate nu.
Știți cum se începe o ședintă de terapie? În general, bolnavul este întrebat dacă știe ce zi e, data, luna și anul. Și cine e președinte. „Nu știu și nici nu mă interesează!”. E aceeași zi, aceeași dată și același președinte, pe oricare l-ați vota.