Zicea amicul ăsta al meu imaginar, Buddha, tolănit în înțelepciunea sa la trunchiul smochinului preferat și așteptîndu-și înălțarea, că să eviți să-ți creezi legături sufletești cu obiecte ori persoane, pentru că în momentul în care le vei pierde, îți vor cauza o mare durere. Ori decepție. Mă rog, cam toată filozofia asta a tipului mic și burduhănos, dar zîmbăreț ca Mona Lisa, unul dintre singurii care ar fi atins stadiul mulțumirii maxime, se mișcă între iluzie și deziluzie.
E greu ca, în zilnica ta interacțiune cu viața, să nu te legi de nimic. Ar însemna ca să devii un fel de imagine atemporală a propriului eu, care încearcă să răzbată prin lumea reală. Ai familie, ai copii, ai iubită ori prieteni. Legăturile – unele dintre ele ce se formează automat, de sînge, și nu le mai poți desface, se creează automat. Altele, ți le creezi singur, ca o oarecare necesitate de a te înconjura cu ceea ce ai nevoie. Nu toți avem posibilitatea și nici mentalitatea puternică a lui Buddha de a renunța la tot și la toate, astfel încît, neavînd nimic și nemaidorind nimic, să așteptăm doar trecerea la stadiul conștienței pure.
Și, totuși, pe undeva tipul ăsta avea dreptate. Oamenii sînt, prin definiție și genetic, răi. Unii sînt răi cu ei înșiși, dar ei sînt puțini. Alții trăiesc doar pentru a face rău altora. Și, inevitabil, după ce ajungi să-i primești în sufletul tău pornit spre găsirea purității, vei ajunge să fi rănit. Și, din acest moment, vine și mentalitatea noastră est-europeană, în completarea celei asiatice, și zice ca să-ți ții prietenii aproape, dar dușmanii și mai aproape, pentru că te vei putea astfel feri mai ușor de răul lor.
Există multe moduri în a-ți face prietenii, cunoștințele ori amicii ori persoanele apropiate să își dea arama pe față. Citeam cu plăcere, zilele trecute, unele romane ale Rodicăi Ojog Brașoveanu, cu personajul ei Melania – o bătrînică simpatică și care se dă naivă, dar atît de naivă, încît oamenii din jurul ei se dau singuri pe brazdă, pentru că simt că nu au nevoie să-și controleze adevăratul eu în fața ei. E o filozofie și asta, adică fă pe prostul, pînă cînd oamenii din jurul tău se dezvăluie, își arată slăbiciunile, după care îi poți controla ca pe niște păpuși.
Ceva asemănător ar fi de a sta la o masă cu prietenii, ori așa-ziși prieteni, la o bere sau vin, iar tu să nu bei nimic. Vine momentul în care alcoolul ridică barierele fiecărei limbi și îți vei putea da seama repede care cît valorează.
Să fie totul atît de simplu? De ce oare nu ne putem bucura pentru bucuria altora? De ce, în acreala noastră, de care doar noi sîntem vinovați, ne dorim ca și cel de lîngă noi să simtă gustul nenorocirii? De ce, mereu, „să moară și capra vecinului?” Pentru că avem rațiune? Rațiunea ne deosebește de animale, zice-se. Iar asta e chiar nasol. Animalele nu-și fac rău și nu-și premeditează actele sălbatice. Iar pe noi, gîndirea ne duce doar la egoism, trufie, agresiune și violență.
Unde o fi și smochinul meu?