Voi ați remarcat clișeul ăla americănesc, în care în fiecare dimineață, în așa zisele familii model, copiii spun, la plecarea la școală, te iubesc, părinții își zic același te iubesc, și la fel, seara, la reîntîlnirea în familie, același te iubesc nevenind de nicăieri, un te iubesc jalnic, ce nu mai zice nimic și care, mai presus de toate, nu mai înseamnă nimic? Un te iubesc pe bandă rulantă, spus cu monotonia acelorași zile, care face, mai apoi, loc la agresivitate și la dezamăgire în majoritatea cazurilor? Pentru că, adeseori, copiii o iau pe căi lipsite de duioșie și sentimente paterne, în timp ce părinții se înșeală unul pe altul în hoteluri de doi bani.
Dar să simți, cu adevărat, acel te iubesc, nespus, dar spulberat spre tine din miile de pori ai celui în cauză, să citești acel te iubesc din ochii săi, din fiecare atingere ce ar vrea să vină, ori din fiecare gînd aflat la distanța telefonului, ori a vorbelor scrise și nerostite, este chiar un sentiment care îți atinge sufletul și ți-l marchează. Dacă ești genul.
Rar poți însă vedea asemenea momente între oameni. Între doi oameni. Ei se tem să-și dezvăluie sufletul, pentru că și-ar pierde imunitatea aia de suprafață, care le mai dă puterea să se mai tîrască de pe o zi pe alta, la fel de sumbră, între ele, ca niște ceruri veșnic înnorate. Privirile-s doar priviri, iar atingerile-s accidentale și reci. Vorbele-s doar vorbe, iar sprînceana care se culcă cuminte seara, pe geana ei pereche, o face doar pentru o clipă de uitare și vis, nu pentru a se odihni în palma celui iubit.
Și vrei, și ai nevoie de toate astea, pentru că așa e normal să fie, așa e dat. Și, în cele din urmă, îți cauți recunoștința și dragostea în ochii unui animal de casă, pisică sau cîine, ce-o fi el, pentru că ele, „animale” fiind, nu ca noi, rasă superioară, nu știu să mintă, nici cu ochii, nici cu glasul lor, cîteodată miorlăit, și nici cu micile, dar desele lor gesturi de tandrețe.
Iar atunci, cînd ești mulțumit și plin de iubire primind asemenea infuzii extraordinare de dragoste din partea prietenului tău necuvîntător, gîndește-te, o clipă doar, cum ar fi fost să-ți deschizi inima și sufletul în fața celui care ar fi vrut să te acopere cu toată tandrețea sa și care, fără să spună un cuvînt, fără să îți repete la nesfîrșit te iubescul acela atît de ieftin și clișeic, ți-a fost măcar umbra care nu te-a lăsat să rămîi în genunchi, căutîndu-ți lacrimile seci și reci, după ce ai reînvățat să fi om.