Problema cu traseele de căutare, de descoperire a locurilor noi, este că deseori nu găsești ceea ce ai pornit să cauți. Mai ales cînd e vorba de zone imense de pădure sălbatică, neumblată și te poți bizui doar pe unele relevmente trasate de GoogleMap. Partea bună e că totdeauna poți da peste alte locuri frumoase, iar asta compensează pe deplin gustul amar al expediției cu țintă fixă, pe care ai plănuit-o. Așa că, de data asta, vă vom prezenta o zonă extraordinară pentru deconectare, unde se poate ajunge ușor, o imensitate de verde, luminișuri, pîraie și locuri umbroase, care alternează cu soare, un spațiu cu adevărat „zen”, cum îi zicem noi, numai bun pentru o zi în natură, liniște, ciripit de păsări, briză, o zonă ce mustește agresiv a viață în renaștere, de primăvară. Asta, cu condiția să nu o poluezi cu manele, hoarde de grătăriști, hîrdaie de bere și grohăituri, pentru că așa se pierde tot farmecul. Iar pentru „acel” gen de „iubitori” de natură, e acolo Meseșul care, în timp, a devenit oaza preferată a oamenilor de genul „unul peste toți și toți peste unul”, grămezi organizate de ieșitori la iarbă verde, zgomotoși, în care punctul culminant al ieșirii îl reprezintă un joc de alergat după o minge, la care i se mai zice și fotbal.

Undeva după Letca, pe lîngă Cozla, pe valea pustie spre Vălișoara

Călin iar a luat-o pe arătură, cu GoogleMap și zice că „acolo, după Moara lui Pocol, harta din satelit arată că ar fi vorba de o maaaaaaare agolomerare de stînci”. Deci, mergem spre Moara lui Pocol, iar după ce ieșim din Letca și trecem de bifurcația spre Cozla și lăsăm în urmă și bazinul de apă, ne tot zgîim după săritoarea pe care toamna trecută am călărit-o și am și descoperit-o ca fiind peștera aven ce duce într-o cu totul altă lume. Nu se vede nimic din drum, natura a luat-o razna, e o explozie de viață, un verde agresiv al coroanelor copacilor care acoperă totul în jur.
Pentru că intrăm pe zonă necunoscută, Călin dă să-și scoată din buzunar harta de satelit și, normal, hîrtia a uitat-o acasă, luînd în locul ei altceva. O altă hîrtie, complet nefolositoare. Stă un moment, cu ochii închiși, zice „stai să-mi vizualizez harta în minte”, și mi-am dat seama că am dat de dracu. Îl las să tot vizualizeze, iar între timp pe lîngă noi, în dreapta și în stînga drumului ce duce spre Vălișoara, trec o grămadă de repere, despre care Călin își aduce aminte „precis” că îs alea din hartă. Oprim, într-un tîrziu, într-o zonă în care valea se deschide ca într-o îmbrățișare a uriașilor, scoatem mașina de pe drum și începem să ne echipăm. Doar atunci vedem, în dreapta noastră, amenințătoarea stană, pe care am numit-o Piatra Arsă. Dar, în frînturile de hărți memorate de Călin, noi trebui să urcăm pe stînga, unde, departe în sus, totul este ascuns de o imensă coroană verde de pădure tînără, de fag.

Flori, porumbele, toporiști, izvoare

Urcăm ușor, pe cîmpie, spre pădure, un fel de pajiște imensă, presărată de sute de mușuroaie de furnică. Înainte să intrăm în pădure, trecem de un brîu superb de porumbele – e atît de superb locul, florile arbuștilor efectiv te acoperă. Apoi, întrăm în pădure și dăm peste fel de fel de flori de cîmp, unele necunoscute de noi, altele ce seamănă a toporiști. Începe panta și totul devine un gîfîit sănătos, dar urcăm. Se pare că, oriunde mergem, traseele noastre devin o escaladă – nu a stîncilor, ci a pantelor împădurite, pante agresive și alunecoase, ce te jupoaie de ultima fărîmă de energie. Nicăieri urmă de stînci. Sus, o altă cîmpie, goală, presărată cu mărăciniș. Ocolim în stînga și-n dreapta, mai dăm peste o pantă de pădure, o răscolim pe aia, dar tot nimic. Lăsăm, așadar, totul baltă, se pare că am nimerit în alt loc, și începem coborîrea, pe o altă pantă. Inevitabil, dăm peste tufe cu ace mari, mărăciniș, care-l însemnează pe Călin. El, normal, e în pantaloni scurți, așa că pare a fi o țintă vie pentru spini. Curînd, zgomotul ciripiturilor din pădure e acoperit de susur vesel, semn că sîntem în apropierea unui pîrîiaș. E doar un fir de apă, dar ca și un prunc mic, face un zgomot mare. Călin o ia în susul pîrîiașului și, doar peste circa 50 de metri, dă de izvorul lui. E atîta plăcere și bucurie să vezi cum bulbucă apa din pămînt, ca o viață care stă să se nască, să iasă la lumină cu furie. O apă limpede, rece și dătătoare de energie. Bem direct de la sursă.
Apoi, greu, dar cu ajutorul bețelor de tracking, care-și fac la greu datoria în tufele țepoase, ajungem la drum, evident, în cu totul alt loc, decît cel pe care pornisem. Oricum, nu mai contează, Piatra Arsă se ridică semeț în fața noastră, la vreo 300 de metri de vale în sus, și pornim direct spre ea.

Piatra Arsă. Craniul. Solul de sticlă

Imediat cum am intrat în teritoriul de pe cealaltă parte a drumului, dăm peste un alt pîrîaș, unul mai măricel, și căutăm un loc mai îngust, ca să-l putem sări. O apă limpede și rece, uneori chiar și de o jumătate de metru de adîncă.
Dincolo, o pășune enormă se deschide în fața noastră, care se închide printr-un alt stufăriș, o palmă de pădure și mărăcini care străjuiesc Stana.
Soarele e foarte puternic, de fapt, e deja vară, ca și cum nici n-ar fi fost primăvară. Transpirația curge șiroaie pe noi, dar urcăm, mereu mai sus. Trecem cu greu de prima graniță a stufărișului, apoi prin păduricea tînără și deasă. Pe sol încep să apară bucăți de pietroaie ciudate, ascuțite și de o culoare ciudată – gri cenușii spre albastru. Mărăcinișul de la baza stanei e deja presărat la greu cu aceste pietroaie, ce stau într-un echilibru straniu, agățate una de alta, pe panta abruptă. Ne despart doar 30 de metri de baza stanei, o formațiune foarte ciudată, zgrunțuroasă și, ici-colo, părînd arsă. Dar cei 30 de metri ne termină efectiv fizic – călcînd peste covorul de pietroaie, totul se duce la vale. Și, parcă ar fi din sticlă, se mai și fărîmțează sub noi. Încerci să faci un pas în sus, aluneci zece în jos. Cu greu ajungem la baza stanei, agățîndu-ne de tot ce ne iese în cale. Găuri, ce din depărtare păreau guri de peșteri, sînt doar găuri. Stranii, e drept. Stana se ridică deasupra noastră în terase ce lasă între ele nișe înguste, parcă cele două elemente nu s-ar îmbina prea bine.
Încercă să mergem de-a lungul stanei, e dezastru, totul, împreună cu noi, curge la vale, cu pietriș cu tot. Ne agățăm, disperați, de mărăcini, ceea ce îl grefează, la piele, din nou, pe Călin. Eu, fără mîneci, sînt zgîriat ca de lame, din centimetru în centimetru.
Renunțăm, după un timp, ce a fost de văzut, am văzut. Epuizați, căutăm locuri cît mai ușoare de coborît, ceea ce pare imposibil, doar totul e blindat de mărăciniș, ca un cîmp minat. La un moment dat, dau peste o porțiune mai goală și mă las să alunec în jos ca pe schiuri, cu pietrele rostogolindu-se sub tălpile bocancilor. Dăm chiar și peste un craniu de vită, ceea ce e ciudat, că animalul nu ar fi putut ajunge aici, sus. Doar dacă a fost tras de sălbăticii.
Apoi, ne iese în cale un pom înflorit cu păpădii. E o priveliște minunată, ce ne mai îndulcește miile de zgîrieturi lăsate în urmă. Dar, adevărata priveliște panoramică se deschide chiar după ce ieșim, încă sus, la cîmpie. Ceva caracteristic doar Apusenilor. Foarte domestic și liniștitor.

Valea Vieții

Cînd am urcat nu am văzut nimic, doar eram cu spatele, dar acum, la coborîre, toată valea se deschide în fața noastră. În depărtare, se pot vedea Stana Cozlii și încă una, ce pare a fi Stana Năpradiei. Mai încolo, acoperișuri de case din Vălișoara. Cît cuprinzi cu ochii, doar verde. Pădure, cîmpie, un verde agresiv, de început de viață. Zgomote specifice, ciripituri, zumzăituri. Natura lucrează la greu. Călin începe să zboare la vale și eu mă uit curios după el, să văd cînd cade. Mai înainte era complet secat, dar se pare că locul l-a încărcat iarăși cu energie. Jos, la vale, lîngă pîrîu, o briză răcoroasă ne mîngîie corpurile istovite. Ne spălăm în apa curată și rece. Acolo, atunci, a fost una dintre cele mai mari plăceri ale vieții. Stăm, apoi, ba la soare, ba la umbră, mîngîiați de vînticelul ușor, și ne ia o moleșeală, de abia mai putem să sărim peste pîrîu, în drumul nostru înapoi la mașină. Mai avem o oprire de făcut. La bazinul de apă, unde este un izvor aproape în mijlocul drumului. Deci apa scoate capul la lume, indiferentă la orice sau oricine ar fi încercat să o astupe. Momentul ăsta e chiar energizant, să vezi cum bulbucă nervoasă la suprafață, în mijloc de drum, apă. Se poate bea, direct de la sursă.
Un traseu domestic, dacă tăiem cele două pante. Și mărăcinișurile. Dar, altfel, cum să descoperi restul? E ca un schimb în natură.