Mare chef mare, la-bceput de an, la un restaurant încoronat, unde şefu’ ăl mare, da’ mare, peste fierătăniile ortelecane s-a întors de peste mări şi ţări şi care, de bucurie că a scăpat teafăr şi nevătămat de ritualurile aztece, a încins de-o petrecere unde şi-a chemat şi argaţii, başca un organ, al legii, desigur. Aşa, şi? Păi nu aşa, şi, că după o bere şi-o cinzeacă, argaţii, bucuroşi nevoie mare că pot să silabisească liberi şi cu trimitere directă la ospătăriţe singurul cuvânt pe care îl pot pronunţa corect, fără să se înece de atâta efort – bere!, au început să-şi dea în petec şi să hărţuiască ospătăriţele, bineînţeles, sub oblăduirea marelui şef şi printre dedicaţiile muzicale pentru feisbuc, mai marele. Apoi, fiindcă râgâiturile întrerupeau din ce în ce mai des reţeaua şi aşa rară de neuroni, s-au luat şi de alţi meseni, aflaţi, din păcate pentru ei, acolo şi s-au luat la bătaie. Şi dă-i cu pumnii, şi mai scapă o râgâială cu damf de băutură, şi “ce-s astea? Scaune? Băăă, scaune, băăăă!!!!”, aşa că au spart şi geamuri şi sticle şi ce-au mai putut ghici că ar putea fi pe acolo care să nu se poată bea, că-i păcat maaaare să risipeşti băutura, mai bine-o bei hă hă hă. Şi ce să poată face angajaţii de acolo, că n-aveau cu cine, unde mai pui că şefu’ privea mulţumit gloata-i din dotare cum ştie ea să fie “tare, fratele meu!” Iar la final, când ceilalţi, ăia păţiţii, s-au uitat întrebători la organ, al legii, desigur, ăsta, chinuindu-şi rău de tot bietul neuron, se uită la ei şi le zice că ce, că n-au nimic, că “mă, da’ hâc, ce rău te-ai lovit de unul singur.” De, ce să-i faci, mare-i distilăria Domnului!