Cu greu am reușit să ieșim la liziera pădurii, după vreo patru ore de delirat în atmosfera misterioasă a Iezerului. Între noi și drum mai este doar o porțiune de arătură moale, așa că-i dăm drumul. Ajungem pe asfaltul umed, plouați, umpluți de tină pînă la glezne. Mă uit de-alungul drumului – nu recunosc defel locul. Cîteva case împrăștiate pe margini, în curtea uneia, un om meșterește ceva. Plin de speranță și bine crescut, Călin îi dă binețe, după care-l întreabă că unde sîntem. Adică, o mai întoarce el cu ”unde duce drumul ăsta?”, dar răul a fost deja făcut. Omul se uită la noi ca la extratereștri și crede că facem mișto de el. După un timp răspunde: ”Acolea-i spre Creaca, la centru. Înapoi e la Brebi”. Cînd îl văd cît e de dezorientat, îmi vine să-l întreb în ce an sîntem, dar cred că ar fi fost în stare să ne ia la fugă. Așa că îi zic la Călin, simplu, dar să audă și omul – ”Hai să ne recuperăm nava!”, și o luăm spre Creaca, iar de acolo spre Brusturi, pentru că acolo am ”aterizat”, la început. Nu știu cum se face, dar am rătăcit vreo 15 de kilometri prin pădure. Privesc înapoi după cîteva zeci de pași, omul se mai uita încă după noi. Tot stau și mă întreb, oare ce-s așa ciudați oamenii ăștia?

Dreapta-i cîteodată la stînga!

Călin mă ia de bună dimineață tare cu documentarea, că s-a uitat pe GoogleMap și știe exact și fix unde trebuie să mergem. Îmi vorbește de sateliți și alte chestii și bănuiesc că și eu arăt așa hotărît cînd povestesc de avioane. Deci, mergem spre Brusturi și, așa cum ne-a zis și un fost brusturean, la ultima casă facem dreapta și mergem prin pădure, iar după vreo 2 kilometri trebuie să dăm de ”piatra aia mare, care are ferestre”. Doar atît că, așa cum aveam să ne dăm seama, omul se referea la ”dreapta” de la ieșirea din Brusturi, iar noi, cu sateliții lui Călin cu tot, am luat-o la dreapta la intrarea în Brusturi, de pe drumul asfaltat. Că-i tot pădure și acolo. Și încă-i o pădure mare, cum aveam să aflăm mai tîrziu, cu numele de Pădurea Iezer. Evident, cum parcăm mașina, începe să plouă. Amicul ăla de sus, și nu vorbesc de sateliți, ne-a dibuit și a dat ordinul: ”deschideți, bre, robinetele, că vin ăștia!”. Dar ploaia e urîtă doar cînd ești pe trotuar și te stropesc mașinile. În pădure e ok. Mărșăluim cu spor prin noroi, cînd doi șobolani de cîini se dau la noi. Mai să ne rupă pantalonii, dar reușesc și ei, dibaci, să se ferească de bocancii noștri. Mai încolo, auzim niște lătrături mai groase și vedem galopînd spre noi o haită de ciobănești nervoși. Cu ăștia nu e de glumă. Renunțăm deci rapid la cărăruie și luăm panta alunecoasă în piept. Nimic nu e mai plăcut, decît să patinezi pe noroi, pe un deal, fugărit de niște dulăi cît vacile, așa că în cîteva minute sîntem deja transpirați. Dar am ajuns în pădure, pe un covor gros și moale de frunze, unde, treptat, tăcerea naturii în conservare ne ia în brațele sale. Urcăm, coborîm, tăiem pădurea în lung și-n lat și, din cîte ne spun simțurile, am cam trecut de cei doi kilometri de care vorbea omul nostru. Pietre mari, nicăieri.

Sfinxul din Pădurea Iezer

La un moment dat, văd sub noi o ciudățenie de piatră mai măricică și coborîm la ea. Văzută dintr-o parte, eu zic că seamănă cu o cămilă, ca-n bancul ăla cu ”un dromader cu doi cocoși”, doar că cocoașele sînt dispuse pe de-a latul. Călin, care se foiește cu camera prin jurul pietrei, zice că e ca un sfinx. Bun, fie sfinx, să avem și noi sfincșii noștri. Tot pe panta cu sfinxul mai dăm peste o formațiune ciudată de gresie, doar că nicicum nu pot fi astea cele pe care le căutăm: au doar vreo 4 metri înălțime și nici urmă de ”ferestre”. Trecem, din nou, la măturat pădurea și după nenumărate văi și urcușuri ajungem la o zonă deschisă, dinspre care se aud, din nou, lătrături furioase. ”Măi, din satelit se vedea clar că nu ajungem aici. Trebuie să mergem înapoi în pădure!”, zice Călin, așa că lăsăm între noi o distanță cam de o sută de metri și pornim iar căutările, de data asta pe alt versant. Ceața ne învăluie treptat, lăptoasă, dînd căutărilor și imaginației noastre subiecte de mister și misticism. Dăm peste nenumărate locuri care, în depărtare, semănau a fi terase sau capete de săritoare, dar odată ceața străbătută, se dovedesc a fi doar niște biete luminișuri. Deja sîntem pierduți în timp și în spațiu și ne ia un frison de dezamăgire că nu găsim chiliile. Coborînd o pantă mare, spre o vale încețoșată, care ascunde imaginației noastre niște neguri ce par a fi stînci, ajungem pe o cărare unde mai este zăpadă. Culmea, doar peste vreo o sută de metri ne dăm seama că există urme care merg înapoi, așa că facem și noi cale întoarsă, doar ce să caute cineva pe acolo? La un moment dat, urmele dispar și o luăm și noi la pantă. Din nou. Treptat, în fața noastră se deschide o formațiune de bolovani enormi, dispuși aiurea, ce parcă chiar nu au ce căuta în acel loc marcat doar de copaci și frunziș. Nenumărate culcușuri de animale, urme de mistreț și căprioare și alte urme ”digerate” ne arată că nu sîntem singuri. Unele pietre sînt acoperite de mușchi atît de fin, încît, pur și simplu, îi mîngîi ușor, ca pe ceva prețios. Apoi, mai încolo, dăm peste o formațiune în formă de clește, destul de înaltă și ciudată, care ne uimește. Ne mișcăm ca acasă printre bolovanii enormi și topografiem rapid locul, da de găsim chiliile. Nici poveste, ne tot depărtăm de zona cu bolovani ciudați, Călin pe o pantă, eu pe alta. La un moment dat, un zgomot brusc mă pune în alertă: am deranjat trei căprioare, care fug ca nebunele, arătîndu-mi doar fundul lor alb. În sfîrșit, eu urc, Călin coboară, ne întîlnim din nou și hotărîm că ar cam fi cazul să ieșim la drum, pentru că peste vreo două ore începe să se lase întunericul.
Nu trece mult timp să recunoaștem că habar n-avem pe unde sîntem. Oarecum, tot mergînd spre est, ne dăm seama că drumul ar trebui să fie spre sud, dar continuăm traseul spre est, pe o alee bătută, probabil, de animale. Ieșim, din nou, pe un luminiș mare, ici-colo acoperit cu zăpadă, luminiș care se află oarecum mai deasupra pădurii și putem auzi, foarte înfundat, unele zgomote parcă de civilizație. De data asta o luăm la sud, în coborîre directă, pentru că nu prea mai este timp de alte experiențe. Ciudat, la un moment dat, pădurea tînără de carpen se transformă în pădure de brazi, specifică doar unei zone premontane. După cîteva sute de metri, la fel de brusc cum au apărut, brazii se termină, ca într-o perdea, și revin carpenii. Totul învăluit în ceață. Dar pădurea e pe terminate și, cu un ultim efort, ieșim la lizieră, la marginea arăturii care ne desparte de asfalt.

Chiliile din Brusturi

Mergem, oarecum moleșiți, pe asfalt, e chiar obositor atîta drum neted. Dar ne înfundă rîsul la ce figură a făcut omul ăla de la marginea Brebiului. ”Pedalăm” deci, perpedes, spre centrul satului Creaca, apoi vreo 5 kilometri, spre Brusturi. Cu cît ajungem mai aproape de locul în care am lăsat mașina, cu atît ne gîndim mai mult la faptul că am greșit orientarea, iar ”ghidul” nostru s-a referit la stînga drepții noastre. Încurcat rău. Dar, ca un semn, ajungînd în apropierea locului de unde drumul se bifurcă spre Brusturi, deslușim, în depărtare, înspre partea cu Brusturi, niște pereți de stîncă care, chiar și de la distanța asta, par enorme. Oare s-o facem? Mai este timp?
Ne aruncăm rapid în mașină, străbatem vijelios distanța pînă în sat, chiar ajungem la ultima casă din sat, de unde chiar trebuie să o luăm la dreapta. Deci omul a avut dreptate. Doar că noi am rătăcit aiurea prin Iezer. Cu toate că sîntem deja la capătul puterilor, ne luăm din nou rucsacii și, din cauza timpului, aproape că alergăm spre zidul care tot mai tare se deslușește în depărtare, în vîrful dealului. Nu avem timp de căutat alei sau urcușuri mai ușoare. Trecem prin mărăciniș aproape alergînd și zgîriindu-ne mîinile și fața. Începe o pantă agresivă care, cel puțin pe mine, mă doboară, la jumate. Călin e, parcă, stăpînit de necurat și zboară în continuare. Aștept cîteva minute, ca cele 27 de carotide pe care le simt în gît să se liniștească, și pornesc și eu după el. O cursă nebună. La vreo o sută de metri de poalele zidului, musai să opresc din nou, pentru că încep să mă simt ca un scufundător care nu trece pe la camera de decompresie. Dar Călin e deja sus făcând poze, și, de ciudă, mă forțez și eu să-l ajung.
La baza zidului, ce are o înălțime de cel puțin 20 de metri, cu o singură terasă spre vârf, dar cu o cădere mult mai adîncă în cealaltă parte, priveliștea e chiar înălțătoare: în peretele neted sînt, parcă, cioplite vreo 6 chilii. E imposibil de ajuns la ele, de jos. Călin încearcă o cățărare la una dintre ele, ce părea mai accesibilă, dar solul e nisipos și nu există absolut nici un punct de sprijin. Tot strig la el s-o lase baltă, dar pînă nu alunecă zdravăn cîțiva metri și se julește, nu se lasă. Eu, în schimb, arunc tot echipamentul și iau zidul prin spate, urcîndu-l spre culme. Carotidele îmi bat iar ca niște clopote în gît, dar nu le mai iau în seamă: e ultima sforțare. Iar sus, pe un platou acoperit de mușchi și iarbă, soarele apusului încă mai mîngîie creștetul zidului, umplînd chiliile de lumină și mister.
Strig după Călin, să nu piardă momentul. Ulterior aflu că a mai încercat încă o cățărare, profitînd de faptul că eu nu mai sînt prin preajmă, să tot strig după el. Evident, a alunecat și a căzut mai mulți metri, salvat de hău doar de doi copăcei, care l-au prins în cădere. Ajunge cu greu sus, la mine, se resimte după căzătură. Îi țin o amplă prelegere despre unii oameni care nu posedă deloc spirit de conservare. Sincer, nu cred că a băgat ceva la cap.

Din vremuri paleocreștine?

Dar e aproape noapte deja, iar coborîrea unei pante poate fi periculoasă, mai ales după ce psihicul a decuplat toate motoarele. Începem, deci, să lăsăm în urma noastră chiliile, într-o coborîre în zig-zag, de data asta ocolim mărăcinișul și, după o jumătate de oră de mers liniștit, ajungem iar la ”navă” . De după perdeaua unui geam al casei, ne pîndește o figură. Iese, cînd vede că ne pregătim de plecare. E un sătean prietenos, care ne spune că pădurea ” din cealaltă parte a văii” , în care am rătăcit o jumătate de zi, e pădurea Iezer, iar stîncile din partea asta se numesc ” Pietrele Lupoii”, ceea ce ni se pare normal, Lupoaia e doar vreo cîțiva kilometri mai încolo, iar zidurile se întind legate unul de altul, ca niște pietre de hotar. Săteanul pare să fie de acord că acele grote din pereți seamănă cu niște chilii, dar zice că, din cîte știe el, prin zonă nu a fost niciodată vreun pustnic.
Și, totuși, tot lanțul e presărat cu astfel de pereți cu chilii, care chiar par, unele, prea fin cioplite, ca să fie naturale. Pe de altă parte, zona e cunoscută și pentru altarele paleocreștine care ar fi fost descoperite mai demult. Dar asta va fi o altă expediție, destinată doar acestui scop: descoperirea unei civilizații uitate demult în negura istoriei.