• Pe strada Andrei Şaguna din Zalău se lucra de ieri dimineaţa cu spor. Bravo lor, gândeşte un zălăuan cu voce tare, de undeva de peste drum, care îi urmăreşte de vreo două zile. Hai, că încet, încet se mişcă treburile şi pe la noi. Ca peste două minute, tot el să exclame cu stupoare: „Da ce supărare fac oamenii ăştia?! Că văd că sparg betonul ce l-au turnat ieri.“ Şi mirarea e atât de mare încât omul nostru, îşi dă ochelarii jos, se freacă la ochi, se mai uită o dată, apoi îşi lustruieşte ochelarii cu ce are la îndemână, şi-i pune la ochi şi se uită din nou. „Dă, măi… ăştia chiar strică ce au făcut ieri. Da, de la meşterul Manole încoace ni se trag nouă toate“, mai mormăie omul în barbă, şi dă din mână a lehamite.

• Pâinea, pita asta a noastră cea de toate zilele, se găsește pe rafturile magazinelor, că-s mari, că-s mici. La magazinele mari, prețurile-s mari. La magazinele mici, prețurile-s mici. Cum vine asta, având în vedere că e fix aceeași pâine, de la fix același producător, j’en sais pas, cum ar zice francezii care încasează profitul de la magazinul cu pricina din buricul Zalăului. Chestia e că, totuși, dacă în magazinul ăl mare pita asta e 4 lei, iar un picuț mai încolo aceeași pită e 3,19 lei, ce, mai ești prost să cumperi de la magazinul mare? Pas du tout!

• Toată treaba asta cu sclavia contemporană mioritică, recte cea de la Berevoești, mai fumegă, din când în când. Așa, ca să nu se zică că nu se zice. Singura întrebare care nu se pune, pe față, e: ”unde au fost secreții de serviciu timp de 12 ani, atâta cât au fost ținuți în sclavie bieții oameni?” Că, în cazul lor, a bonzilor mioritici, există două variante: 1. Timp de 12 ani habar n-au avut de treaba asta. 2. Au avut habar, da’ n-au făcut nimic. Acuma, oricum ai lua-o, în primul caz e vorba de incompetență, și-atunci ce naiba mai caută cu tresele invizibile pe umăr la numărarea banilor primiți, fără număr, la fiecare rectificare de buget a guvernului? În al doilea caz e vorba, nici mai mult, nic mai puțin, de complicitate tacită, ori mai rău. Și-atunci nu-i așa că cam ar trebui să se ducă pe pustii ăia cu stele și trese multe (să-și caute alt servicu, mai pe șleau)? Că nu toți tre’ neapărat să fie 007 mioritici.

• Şi pe când dezbăteam nebunia asta cu fuga după cai verzi pe pereţi, aşa zişii pokemoni, şi ne gândeam că da’ dacă ai noştri or scăpa de febra lor, că pe la noi şi virusul Zika a ajuns mai greu, numa’ ce dăm nas în nas cu un alergător cu telefonul în mână, tocmai în buricul Zalăului. Şi era şi cineva cunoscut, om fain cu scaun la cap, aşa că ne-am bucurat din mers că ne vedem, şi pe când speram că omul e grăbit din alte motive, numa’ ce auzim: ”Salutare, salutare, sunt bine, dar mă grăbesc după pokemoni”. Am mers mai departe cu gura rămasă fără grai, cu speranţa că omului i-a ars de şagă şi nu e pe bune.

• Omu’ e definit ca o ființă care gândește. Atunci când gândește începe să-și pună și întrebări despre sine: Cine sunt eu? De unde vin? Încotro mă îndrept? Care e rolul meu în lumea asta și cum mă mai f** dacă mă mut cu mama? În acest caz, se recomandă autocontrol și un plan foarte bine stabilit.

• „Io știu de USB, da’ să mor io de știu că-i un partid!”Așa zicea cineva la un moment dat într-o conversație care a devenit brusc amuzantă. Ca să știe și tinerii de partidele existente ar trebui să aibă acronime ca WTF și PLM, nu USB-uri și alte chestii de-astea care chiar dacă se introduc nu rezolvă o problemă existențială.