Misticul popular şi legendele locale, ca puncte de plecare pentru turismul sălăjean

Călin, în marea lui înţelepciune, îmi explică cum se face urcarea pe horn, adică cu picioare în foarfecă sau sfoară – după cum pivotezi şi sprijin cu spatele sau fundul, ori uneori semiprize cu pălmile. Suntem în Peştera cu Horn sau Clopotniţa, obiectiv situat chiar între Casa Pinţii şi Casa Tâlharului, iar hornul are o adâncime de circa 4 metri, dar pereţii săi sunt din gresie calcaroasă, ce se macină uşor şi fin. Aşadar, omul se screme urcând, iar eu sunt exact sub el, se agită mult, ceea ce face ca toată “zăpada” fină de nisip să-mi aterizeze în cap, făcându-şi loc, ca de obicei, în zonele cele mai neplăcute. Iese din horn cu o ultimă sforţare şi, aruncând o privire înapoi, în jos, spre mine, exclamă nevinovat: “Tiiiiii, la tine ninge?”, văzîndu-mă acoperit complet cu pulberea fină, albă. Ca răspuns, îi mormăi ceva de dulce şi încep şi eu să mă extrag din horn. Nu e greu, mă rotesc ca un tirbuşon în căutarea prizelor convenabile şi ies ca un dop din horn, la soare, la aer, scuturându-mă de nisip.

Pe urmele haiducilor

Când porneşti la un asemenea drum, cu pante împădurite, e neapărat nevoie să fii încălţat cu bocanci, ca să ai gleznele în siguranţă şi să ai la tine apă, pentru că efortul fizic este foarte mare şi ai nevoie de lichide, ca să compensezi ceea ce elimină corpul.
Lăsăm în urmă Surducul, pornind spre Dej, pe Valea Brâglezului – obiectivul e aproape – doar ce laşi în urmă ultimele case şi, după câteva sute de metri, acolo unde pe dreapta este un drumeag ce duce la stână, te opreşti. Cu spatele la Vale, deja poţi vedea săritoarea enormă din vârful dealului, ce stă ca un străjer peste toată zona. Ulterior, după ce am ajuns deasupra săritoarei, chiar ne-am dat seama că de acolo, din vârf, poţi controla toată zona: tot orizontul poate fi cuprins cu privirea.
Trecem drumul şi ne afundăm în pădure, dând imediat de panta care nu se lasă prea mult curtată: ori o iei la piept , târându-te în sus în patru labe, ori te laşi păgubaş, altă cale nu există. Formaţiunile care adăpostesc obiectivele pentru care am venit, se pot vedea deja, undeva deaspra noastră, pentru că pădurea de mesteceni, stejari şi carpeni este una tânără. Dar până să ajungem acolo, presimt că mai avem de dat jos câţiva litri de sudoare. Luăm, deci, la piept, panta, iar eu îi sugerez lui Călin ca să atingem blocurile din partea lor stângă, urmând o vălişoară, astfel încât, odată ajunşi sus, să putem lua, apoi, pe rând, toate obiectivele. Dar asta s-a dovedit, în cele din urmă, o greşeală, pentru că, odată sus, ne-am dat seama că e practic imposibil de mers, în siguranţă, la baza stâncilor. E ca şi cum ai fi pe un acoperiş şi ai încerca să umbli pe ţigle: frunzişul de sub tălpile noastre aluneca exact la fel. După o pantă de circa 60 de grade, pe o urcare de peste 100 de metri, când priveşti în urmă, nu e chiar plăcut gândul la ce ţi s-ar putea întâmpla, în cazul în care aluneci. Pentru că e suficientă o simplă scăpare şi mergi în jos ca o săniuţă. Dar, încă nu e pericol: solul e ca un pat moale şi nu ţi-ar putea face mult rău: eventual ceva entorse, dislocări de umăr și contuzii.
Circulăm, deci, pe canturi, pe panta înșelătoare, măsurându-ne fiecare pas şi parcurgem cei 20 de metri, până la Casa Pinţii, în mai bine de o jumătate de oră. Dar, merită, pentru că ceea ce se deschide privirilor noastre, e ceva fenomenal: un bloc de circa 2 etaje de stâncă, ornat cu coloane groase, atât de perfecte, parcă ar fi fost sculptate de om, deşi natura a fost marele maestru. E Casa Pinţii, adică al lui Pintea, se poate circula lejer în spatele coloanelor, sunt şi cel puţin 3 văgăune destul de încăpătoare, totul pare a fi turnul unui castel lăsat în paragină.

Legende locale

Dacă poveştile bătrânilor din zonă sunt adevărate, e vorba un fel de avanpost la haiducilor lui Pintea. Călin aflase povestea de la un bătrânel simpatic din Brâglezi, pe nume Ion Pahî, care, deşi are 72 de ani, a urcat şi el panta, ca să fie sigur că nu ratăm locul. Bătrânul povestea că, zona respectivă este împădurită recent, de circa 50 de ani, ceea ce face ca Valea de jos putea fi ţinută mereu sub observaţie de către “tâlhari”. E doar o nuanţă subţire între cele două cuvinte: tâlhar sau haiduc. Depinde unghiul din care priveşti “activitatea” lor. Potrivit legendei, aceştia pândeau drumul mare, în aşteptarea boierilor, şi-i atacau apoi cu flinte, luându-le bunurile şi împărţindu-le săracilor. Deci, pentru cei sărmani, ei erau haiduci, erau eroii lor, în timp ce prădaţii aveau o cu totul altă părere despre asta.
Trecem, deci, de Casa Pinţii, cu coloanele ei superbe şi ne îndreptăm spre următoarea formaţiune calcaroasă – Peştera cu Horn, situată exact între Casa Pinţii şi Casa Tâlharilor. Locul arată ca o clopotniţă şi regăsim şi aici multe coridoraşe săpate în stâncă. După situarea ei şi după cum poate circula aerul pe acolo, formându-se un fel de vârtej – pentru că poţi intra de jos, de la bază şi să ieşi tocmai pe vârful ei, pe horn, am putea crede că locul – daca e să luăm de-a dreptul legendele locale, ar fi putut fi un fel de cămară, depozit.

După ce cercetăm şi aici toate cotloanele, ieşind, în cele din urmă prin horn, ne îndreptăm spre Casa Tâlharului, într-o zonă care devine din ce în ce mai abruptă. Totul e să nu faci mişcări bruşte: fiecare pas e verificat, nu ştii ce se află sub covorul de frunze şi, la fel, fiecare creangă de care vrei să te ţii. În cele din urmă, după o ieşire a unui perete, ajungem şi la Casa Tâlharului, iar locul îşi merită numele: aceleaşi coloane, ca şi la Casa Pinţii, dar care la mijloc lasa loc unei ferestre unde, dacă stai bine cu imaginaţia, ţi-i poţi închipui pe haiduci cum stau cu flintele lor sprijinite de rama stâncii, în aşteptarea prăzii. Intrând acolo, în spatele ferestrei respective, îmi dau seama că locul are o strategie aparte: de jos, nu poţi fi atacat, e teren în pantă până la drum, cale de vreo 150 de metri, ai nevoie de cel puţin o jumătate de oră ca să ajungi la Casă. Iar de sus …..eiiii, până sunt este o altă pantă, de data asta mult mai dură, golaşă, de unde nu cobori decât cu săniuţa, adică pe fund.

Acesta ar fi traseul “normal” turistic, accesibil oricui: drum – pădure – pantă directă, fără ocolişurile făcute de noi – ajungându-se direct la Casa Tâlharului, de unde uşurel şi cu grijă se pot atinge şi celelalte locuri, Peştera cu Horn şi Casa Pinţii. Merită, crede-mă, e un loc plin de linişte, iar legendele te învăluie.

Pe Străjer

Ceea ce urmează, însă, nu mai e pentru turismul de duminică. Vrem să ajungem la săritoare, străjerul acela de stâncă, care se vede de la kilometri depărtare. De data asta urmeză un urcuş dur, liber, de circa 150 metri, fără crengi de care să te agăţi şi fără terase, unde să te opreşti, ca să-ţi tragi răsuflarea. Îţi legi bine hamurile de la rucsac, aduni cât mai strâns lângă corp hainele şi porneşti. Nu trec bine 10 metri de pantă, iar muşchii gambelor, oxigenaţi la culme, strigă a oprire. Nu e voie să pui botul la asa ceva. Urci în continuare. Vine o vreme când plămânii tind să-ţi iasă pe ochi. Închizi ochii şi urci în continuare. Apoi, venele de la gât ţi se îngroaşe aşa de tare, încât gulerul hainei şi harnaşamentul rucsacului se întinde la maxim. Iar când ajungi să treci peste toate aceste praguri, ai impresia că nu urci, ci că pluteşti în gol: dar eşti deja sus, pe vârf, mai aproape de cer, lumea e la picioarele tale, chiar dacă ea se învârte ca nebuna. Stăm chiar pe Străjer şi, dacă te apropii de margine, doar atunci poţi să-ţi dai seama de înălţimea la care eşti. Oricum, marginea unei săritoare e mereu înşelătoare: parcă te cheamă spre spre hău şi şi ai nevoie de o voinţă puternică, ca să nu te arunci în gol, într-un zbor fără sfârşit.

Coborârea e mereu mai grea, decât urcarea, pentru că e nevoie să cauţi o vale, care să te ducă la baza pădurii. Să coborâm pe unde am urcat, e practic imposibil: panta e atât de abruptă şi alunecoasă, încât nu ai cum să-ţi controlezi echilibrul, iar cea mai mică ezitare, te-ar transforma într-un bulgăre care s-ar rostogoli necontrolat, izbit de orice obstacol din jur.
Dar, zona de aici e plină de văi şi nu durează mult, până ne alegem ruta de coborâre. Doar atât că totul se adânceşte brusc, pe o altă săritoare enormă (asupra cărei înălţimi, de vreo 40 de metri, doar de jos aveam să ne dăm seama) pe care trebuie să o ocolim. Alte urcuşuri, alte coborâri, într-o situaţie în care corpul începe deja să se elibereze de tensiunea creată de adrenalină şi tinde spre moleşeală. Dar, reuşim, în cele din urmă, să intrăm pe vale şi coborâm pe bolovani, crengi uscate, obstacole naturale, spre bază. Dăm peste cel puţin trei terase enorme, de forma unor balcoane – abriuri se numesc, formate de apele care, când vin, vin cu furie, lovindu-se de pereţii stâncoşi. Pantele pe care le-am urcat se proptesc în nişte faleze atât de mari şi maiestuoase, încât ai impresia că esti pe o cu totul altă lume. E anevoioasă coborârea, uneori e nevoie de coardă, pentru trecerea de pe o terasă de sus, pe cea de jos, alteori se sare, pur şi simplu, urmând cursul văii spre ieşire.

Legendele îmbrăcate în imaginaţia creatoare populară

Există, în Sălaj, o sumedenie de poveşti şi legende despre locuri şi fiinţe unele chiar supranaturale. Ele au fost create, evident, de misticismul oamenilor din zonă. E vorba de pădurencele din Cliţ, de omul pădurii din Dumoaia, de Uriaşii din Şimişna, de iele, joimăriţe, strigoi şi chiar fantome. Prin intermediul acestor personaje se poate ajunge în locuri ca Valea Umbrelor, din Cliţ, la Piatra Dracului, din Hida, la Grotele Uriaşilor din Şimişna, la Fata Cătănii, din Grădina Zmeilor, la Biserica Dracului, din Purcăreţ sau, ca şi azi, la Casa Tâlharului, din pădurea Brâglezi, zonă bântuită, încă, de fantomele trecutului.

Este o “zonă” care, prin poveştile care dau iz acestor locuri, poate fi valorificată, din plin, în circuitul turistic. Nu este o noutate, acest lucru se face la turaţie maximă în Europa, unde spiritul comercial e atât de ascuţit, încât orice piatră primeşte statut de punct turistic, în cazul în care are o poveste. Iar daca nu are, i se fabrică una. Turismul mistic. Turismul în care plăcerea mişcării în aer liber se împleteşte cu misticismul zonei.