Eu cred că sîntem niște masochiști sadea. Serios. Toată vara mi-am dorit o ieșire de aia ușurică, să găsim obiectivele – ce-or fi ele, stane, peșteri ori avene, dintr-o singură mișcare, să le explorăm, chiar și dacă implică un pic de coardă și ham, dar nu, la noi totul merge din mai greu în și mai greu. Spre nasol, de-adevăratelea.
Amîndoi eram convinși că la Toplița o să fie o plimbare de duminică, găsim una-două izbucul Fîntîna satului și peșterile cu Tîrîșuri și cea a Bătrînilor, le explorăm, cartografiem și odihniți, ca după o zi de muncă, să mergem voioși spre case.
Aiurea, nu doar că nu am găsit peșterile – locurile alea din Toplița sînt parcă uitate de lume, pe un alt tărîm, dar după o oră doar de efort eram deja amețiți și rupți în gură. Și mai aveam în față încă 5 ore de zbiciuire.

Hălaiele. Unde dracu-s hălaiele? `Tă-le soarele de hălaie!

Ne-am zis să mergem la Toplița prin Lemniu, să n-o mai luăm prin Letca, spre intersecția cu Purcăreț, că a fi mai lesne. Evident, în Lemniu, absolut nici un indicator spre Toplița. Ieșim din sat și facem cale întoarsă, doară n-om merge la Toplița prin Maramureș. Deși …. totul e posibil, în cazul nostru. Pun deja mîna pe telefon să sun o cunoștință din Lemniu să ne descurce, dar dăm peste 3 bărbați care lucrau la un podeț. Ne zic pe unde să o luăm.
În Toplița – cum am zis de la început, nu mai mergem pe pipăite, ci stăm de vorba cu oamenii. Și într-o curte dăm peste un bătrînel simpatic, care aranja niște căpițe de fîn. Îl întrebăm de Valea Scurtă, locul unde s-ar zice că sînt peșterile.
„Da, da, Peștera Bătrînilor, știu de ea – zice moșul – mereți voi așe pînă la ultima casă din sat, tot ținînd pe dreapta. Și acole faceți voi dreapta, se poate mere și cu mașina, pînă dați de niște hălaie (astea-s niște jgheaburi cu apă pentru vite, mergem noi pe jos, că oameni sîntem, nu vite) și de la hălaie o luați spre dreapta, tăt spre Valea Scurtă. Acole-s și peșterile”. Nu? Scurt și concis. Simplu ca bună ziua. Și ne băgarăm în cel mai nenorocit traseu al nostru.

Sus-jos pe văi. Natură calcaroasă în baraje

Cum am intrat pe cîmp, am și dat, mai încolo, de o vale, ne-am zis noi, băăăi, asta-i aia Scurtă, moment ne-am băgat în ea și am început urcușul. Nu după mult timp, au început să apară zonele calcaroase și chiar ne-am bucurat, că bănuiam că și dăm de peșteri. Apoi, valea s-a transformat în niște uimitoare săritoare, ca niște baraje, la început mai mici, după care se închidea cu un zid înalt de vreo 6 metri, imposibil de urcat. Calcarul se fărîmițează și chiar de pare ușurel de făcut – fiind în trepte, e chiar riscant. Așa că, n-avem decît să ieșim din vale, pe niște pereți de pămînt înalți de vreo 12 metri. Ici-colo cîte o rădăcină. Mărăciniș la greu. Urcă prima dată Călin și după cum îl aud că suduie și suflă la greu, îmi dau seama că ceva e în neregulă. Greu, ajunge pe buza văii și se pune în fund, înghițind lacom aer. „Mă, ceva e în neregulă. Efectiv am amețit. Nu mai am aer”, zice el. Instinctiv caut o altă ieșire și, deși pare un pic mai accesibilă, pînă ajung sus îs și eu buimac. Bem apă, încercăm să ne recăpătăm suflul, după care ne dăm seama că am ieșit pe partea stîngă și nu pe dreapta, încotro ar fi trebuit noi s-o luăm. Asta e. Valea continuă în sus și căutăm – deplasîndu-ne pe buza ei, să găsim un loc din care să coborîm înapoi în ea. E ceva acolo, nu știu, ori era ceva în aer, dar parcă ne mișcam tot mai greu. Bolovani imenși în vale, acoperiți cu mușchi, săritoare după săritoare, în formă de amvon, ba dăm și peste un șarpe de peste 1 metru lungime, negru, cu cap alb-galben, de grosimea unui deget, care, speriat, se unduiește rapid sub un trunchi de copac. Cred că a apucat Călin să-l filmeze.
După care facem ieșirea pe dreapta din vale. Acu, eu sînt cît de cît blindat, port și bandana asta ca un prezervativ pe cap și o bluză cu mînecă lungă. Dar Călin e în tricou și cu părul liber. E criminal chiar și cînd mă gîndesc în ce tărîm al mărăcinișurilor am ajuns. Și nu era ceva local, ci peste tot. Ne smulge hainele, ne zgîrie prin haine, Călin aproape că e scalpat, îmi scot țepi de sub unghii, degete și gît.
În cele din urmă, zgîriați – iar asta pișcă rău, cînd mai și transpiri, ajungem în capătul văii. Peșteri ioc. Ieșim pe cîmp, de unde Valea Someșului se deschide în fața noastră. Undeva departe. Sălajul e enorm. Undeva, în zare, se vede Valea Loznei. Valea Leșului, un defileu superb. E în grafic.

Avenul cu ciupercoaie. Peștera cu capul în jos

Sus, pe creasta dealului, pe cîmp, ne dăm seama că noi încă nu am găsit hălaiele. Ceea ce erau un punct de reper important spre Valea Scurtă. Așa că ne uităm după vite. Distingem noi ceva mugituri amare, a la vită cu ugerele umflate, undeva spre dreapta noastră și o luăm încolo. Și dăm peste o vale cu rupturi, ce s-ar putea să fie Valea Scurtă. Așadar, ne punem iară pe căutat peșteri. Mărginită de o parte de tufișuri enorme ce ascund rîpe adînci, ne zicem că am dat, în sfîrșit, de valea noastră. Și începem să intrăm printre pîlcurile dese de copaci, blindate de mărăciniș, spre adîncurile rîpelor. La început, dăm peste o gaură de avenă, colmatată destul de zdravăn, o notăm și mergem mai departe. Apoi, la un alt pîlc, cu o rîpă adîncă, ne trezim față în față cu o gură de avenă neatinsă, cu un diametru de intrare de vreo 60 de centimetri, ca o fîntînă. Nu se poate intra. Dar ceea ce ne lasă mască, sînt ciupercile cît niște farfurii late de mari, ce cresc în jurul avenei. Multe. Deci, pe acolo nu s-a prea umblat. E o altă lume.
Apoi, după alte lupte cu scaii, intrînd în altă rîpă, dăm peste o gaură de peșteră, ce pare a fi cu intrare oblică. Un pic colmatată. Călin se leagă cu cordelina și coboară la ea și, ca să vadă ce-i înăuntru, intră cu capul înainte. Eu, de la buza rîpei, cu mîna pe cordelină, mă gîndeam cît de haios o să fie, cînd va încerca să iasă afară. De aia i-am zis, Peștera cu capul în jos. În fine, avenele astea nu există pe hartă. Nici peștera. Așa că, chiar putem spune că am descoperit ceva nou.
Mai bîntuim noi pe colină, interesant, iarba e atît de verde și fragedă, parcă ar fi primăvară. Dintr-un pîlc, sare afară o căprioară, de fapt un țap, aproape nesperiat. Din cîteva salturi ușoare, intră în alt stufăriș.
Mă pun pe iarba verde, pe burtă, dar zici că-s pe spate. Ca iepurașul, cu sau fără baterii. Mi-e greu și să mă rostogolesc.
Hălaiele tot nu le-am găsit. `Tă-le soarele!

Surprize, surprize!

Ca într-un vis coborîm spre drum, tîrșîindu-ne picioarele. Ca prin ceață, îmi dau seama că Călin tot ocolește. Nici el nu mai știe pe unde merge. Așa că-l apuc de mînecă și-l duc de-a dreptul înainte, spre drum. Se pare că la mine mai funcționează gipiesul.
Facem ieșirea din sat, la pas, cu mașina, nici putere să apese pe accelerație n-are. Ori chef.
Și, minune mare, la o intersecție din sat, pe care n-am băgat-o de seamă la venire, vedem hălaiele. Ca cum am fi luat un ciocan în cap. Iar în spatele hălaielor, două guri de peșteri. Una e marcată speologic, e Peștera Fîntîna Satului. Aialaltă, mai mică, e doar cît se te cuibărești înauntru, ca un fetus. Călin vrea neapărat să intre în Peștera Fîntînii, deși totul e colțuros și foarte strîmt. Doar tîrîș se poate merge. Și intră. Cu aparatură cu tot, ca să și filmeze. După vreo 8 metri, dă de un puț, cu un diametru de aproape 2 metri. Nici nu-mi vine să mă gîndesc ce poate fi în el. Vreun sifon, probabil, dat fiind că izvorul e la doi pași de peșteră.
Cînd face cale întoarsă, nevăzînd încotro se trage în spate, se lovește de toate colțurile. Abia ce mai am energie să rîd. Dar rîd. Și e tot un jeg, din bocanc, pînă în vîrful părului. Musai să-l șterg cu o cîrpă, nici măcar în mașina lui nu are ce căuta în halul ăsta.
Dar gata, acum spre casă. Iar pe drum dăm peste o cireadă de vite, ce ne ține în curul ei aproape o juma de oră. Niște cururi ce se băligau non stop. Ăsta-i norocul nostru!