Forma de relief ce se poate vedea din Jibou si din satele aflate in apropierea orasului sau pe malul Somesului este, de la bun inceput, un subiect bun de reportaj domestic. Inaltandu-se chiar din malurile Somesului, maghiarii din Jibou il denumesc “Muntele Raksczi”, in amintirea principelui Ardealului, care, folosind piscul ca punct de comanda, a condus, de acolo, in 11 noiembrie 1705, o batalie impotriva trupelor regulate ale armatei austriece. Romanii si populatia satului Rona, sat ce se intinde la poalele “muntelui” (care, fie vorba intre noi, are doar vreo 400-500 de metri altitudine), il denumesc “Piscuiul Ronei”, in timp ce turbutenii, un alt sat de la poalele “muntelui”, dar la opusul Ronei, l-au poreclit “Tugluiul Turbutii”. Asadar, ne-am hotarat (doar asa, in doi, fara insotitori), Calin si cu mine, sa dam si noi o raita pe muntele Raksczi, Piscuiul Ronei sau Tugluiul Turbutii, combinand excursia si cu vizitarea grotelor din Turbuta – asa, o expeditie domestica, fara prea multa adrenalina, pentru ca la ultima – la cea din Valea Umbrelor, s-a cam umplut paharul. Dar, vorba aia, socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ..

“Pe Ptiscui? Cu bicicletiele…?”

Din nou pe biciclete, ne-a fost si dor de ele, animale domestice ce nu cer de mancare si nici treaba cu rotulele nu au, pedalam usor in vant spre Var. Dupa umilele mele cunostinte despre localitatile aflate in apropierea Jiboului, inainte de a ajunge in Var, cotim spre stanga, peste calea ferata, pe un drum de tara, ce ne conduce la o pasarela de fier peste Somes. Dam pedala pe pasarela, ne minunam ca si copiii de bacul ce transporta un car cu boi. Dincolo de Somes, dam de o asezare rupta de lume si de timp, inconjurata de liniste si pustietate, fara picior de om pe la portile sau in curtile caselor. Pedalam de zor, tot inainte. “Pe unde suntem noi acuma?”, arunca Calin o intrebare in viteza bicicletei. “In Turbuta. Cred ca”, raspund eu. “Da’, in Salaj?”, mai icneste o data Calin. “Cred ca”, porni si raspunsul. Ajungem intr-un capat de sat, plimbandu-ne pe ulite ca pielea de pe …scuze, nimic, nimeni, unde or fi oare grotele? Facem drumul invers, peste un timp dam peste un caine, ce, culmea, nu se arunca la picioarele noastre sa ne muste, si peste un car cu boi, condus de un localnic, probabil. Intrebam ce si cum, dar raspunsul omului este asa de intortocheat, incat ne debusoleaza complet. Da’, macar aflam ca suntem in Salaj si in Turbuta. Mai incolo dam peste un taran, ce biciuia lenes vreo trei vaci. “Cum ajungem la grote?”, dam si noi cu undita. “Unde?”, “La grote, dom’le, pe Piscui”. “Pe Ptiscui? Cu bicicletiele?”, se uita stramb la noi omul, cu o expresie pe chip care vroia sa mai spuna ceva, de genul “voi sunteti bolunzi?”, dar drapelul SUA de pe capul meu face amenintator din stelute. “Da, pe Piscui cu bicicletele”, zice Calin, abia stapanindu-si criza de ras. “No, ca mereti inainte, apoi a doua ulita la stanga, in sus, tat urcati”, veni raspunsul, iar noi ii dam bataie, si iesim pe dealul pietrificat.

Pe urmele grotelor

Impingem, ca nebunii, bicicletele pe drumeagul pietruit, o panta grea batuta de soare si de vant. Nici nu poate fi vorba de pedalat. Oprim, aproape la fiecare 50 de metri de urcat, apa curge pe noi, varandu-ni-se in chiloti, tragem aerul ca disperatii si-l injuram, razand in tacere, pe taranul cu “Ptiscuiul” sau cu tot. La un moment dat, ajungem la o rascruce catre, probabil, aiurea, asa ca mergem si noi aiurea la stanga, ni se deshide un fel de perete de piatra nisipoasa, care nu ne prezinta nici un interes, dupa stancile vazute in Valea Umbrelor. +Ma, mano, acolo sunt grotele;, zice Calin, dar eu continui sa imping bicicleta in urcare, scuipand de zor ganduri necuviincioase despre toate grotele pe care si le inchipuie Calin. “Ma, homule, acolo trebuie sa fie niscaiva gauri de grote, tu n-auzi?”. Ma fac ca n-aud, nici nu vreau sa aud. “Stii ce, hai sa mai urcam un pic, apoi vedem si de gaurile tale”, ii zic eu lui Calin. Asadar, mai urcam un pic, doar vreo 50 de metri si oprim intr-un loc linistit, aruncandu-ne pe iarba, alaturi de flori si acompaniind cu suierul plamanilor nostri, zgomotul greierilor. Dupa care mergem spre locul indicat de Calin si dam, sa fiu al dracului, de grote – nu stiu cum de le-a simtit Calin, dar ceva nu-i in regula, ori cu mine, ori cu el, vizavi de gauri. Renumitele grote de la Turbuta nu sunt altele, decat doua gauri mai mari in stanca, pe care le exploram rapid, ne cataram un pic pe tavan, ca liliecii, doar asa, sa nu ne iesim din mana, dupa care, mergem mai departe. Cu bicicletele in spinare, pentru ca nici macar nu mai pot fi impinse. Le lasam, totusi, undeva in apropierea grotelor si vizitam padurea de mesteceni tineri din apropiere, doar asa, sa vedem ce ascunde.

Chemarea strabunilor

N-am povestit nimic, pana acum, de uliul ce pare ca ne insoteste la fiecare escapada a noastra, parca ar fi ingerul nostru pazitor. I-am intalnit cuibul la Gradina Zmeilor, cocotat pe faleza unei stanci inabordabile. L-am regasit la Cheile Ticaului, in timp ce frigeam slanina, iar uliul descria cercuri chiar deasupra prapastiei ce ne-a pus la grea incercare nervii. L-am vazut, din nou, in Valea Umbrelor, chemandu-ne spre locurile cele mai salbatice, calcate doar de mistreti. Si, in cele din urma, intr-un loc unde chiar nu avea ce cauta: o padure de mesteceni tineri, loc fara stanci, dam din nou peste uliul nostru, aici, pe Piscui, incepand, evident, ca in mintile noastre infierbantate sa-si faca loc fel de fel de superstitii.

Semnul

“OK. Ti-am vazut gaurile, zi-le cum vrei, grote. Ce facem in continuare? Sau, mai bine zis, ce putem face ceva nebunesc, astfel incat sa ne punem sangele in miscare?”, arunc o vorba spre Calin, asa in linistea campului plin de margarete. “Ce-i ma, e frumos, e liniste (fara femei, nici nu poate fi altfel, completez eu), ce mai vrei?”, se da Calin la mine. “Vreau sa urc Piscuiul cu bicicleta”, arunc eu pastila, “Dupa care vreau sa-l si cobor, tot cu bicicleta”. De fapt, nici nu mai trebuia sa spun ce vreau, suntem amandoi pe aceeasi dunga, si daca ceva poate fi facut la cel mai greu si nebunesc mod posibil, noi suntem acei oameni dispusi la asa ceva. Ne urcam, deci, pe biciclete, dam viteza, ajungem la o bucata de carare mai noroioasa, cu o balta mare, in care Calin se propteste bine cu picioarele, bicicleta ramanandu-i impotmolita in ea. Fac o incercare, raman fara avans. Fac cale intoarsa, iau viteza mai mare si trec de balta, cazand jos doar dupa aceea, intr-un loc mai uscat. Bicicletele ne arata, acuma, ca niste adevarate “Mountain Bike”-uri ce sunt ele: jegul si noroiul le-a acoperit aparatorile, rotile nici macar nu se mai invart. Fortam rotile, cand in urcare, cand in coborare, nu mai este nici o carare, doar iarba, uneori cosita, pomi (pe care le evitam parca prin ceata), urcam, coboram, Piscuiul cand apare, cand dispare. Pierdem, la un moment dat, toate reperele, nu mai stim incotro s-o apucam sa ajungem in varf. Fara sa bat campii, la vreo suta de metri de noi, la vreo 50 de metri in aer, apare o aratare ciudata, ce flutura-n vant. Ce-o fi? “Poate un zmeu”, zic eu, desi ar fi improbabila chestia, caci in apropierea noastra nu-i picior de om. Mergem inspre obiectul respectiv, iar la vreo 20 de metri de aratare ne dam seama ca-i uliul nostru, care, cand a vazut ca venim spre el, a disparut, fluturand zgomotos din aripi . “Sa stii ca ne-a aratat pe unde sa mergem”, spune Calin, si are dreptate, cand ajungem in locul deasupra caruia plana uliul, descoperim si calea de ducea spre varf. De aici incolo, a fost simplu. Ma rog, simplu, daca punem deoparte momentele de maracinis, unde am luat bicicletele in spinare sa nu le spargem cauciucurile. In schimb, ne zgariem noi, zdravam. La vreo 50 de metri de varf, in fata ochilor ni se deschide panta pietroasa ce se vede dinspre Turbuta, iar gandurile ma bat spre o coborare. Cu bicicleta, nu cu franghia. Dar, mai este vreme pentru a muri. Continuam urcarea si ajungem, in sfarsit, sus, in varf, unde troneaza si crucea profesorului Ivanescu. Halta. Binoclu. Mancare. Poze. Odihna. Contopirea cu cerul.

In jos, pe roti

Facem inconjurul piscului, cautand calea pe care am putea-o urma la coborare. Cu bicicleta. Ne facem un traseu imaginar si ii dam drumul. In jos, pe roti. Panta devine mai abrupta, decat la prima vedere, iar franele incep sa protesteze amarnic. Calin vrea sa coboare direct, mai ca mi se face rau: “Esti nebun? Se rup franele, se rupe bicicleta si te rupi si tu”, ii zic, dupa care ne punem la incercare cunostintele de schi, coborand in cristiane. Cu bicicletele. Chiar si asa nebunia-i mare, fumul iese de sub franele de cauciuc, dar, odata pornit, betia nebuniei te ia cu tine. Calin se dezechilibreaza, cade, se ridica, se urca pe bicicleta, continua. Ghidoanele se zguduie periculos, nici rotile nu prea mai rezista, coboram in viteza ce a mai ramas. Ajungem in viteza pe o carare, cu urme de caruta, incerc sa intru intr-una, ma dezechilibrez si cad cu bicicleta peste mine. Julituri, nici o problema, la loc comanda, tot inainte, in jos. Ajungem, dupa un timp, la poalele Ronei, oprim si privim in urma, unde se inalta Piscul. Ni se pare incredibil ca l-am coborat pe biciclete, un gand nebunesc alimentat de minti turbate. Si totusi, suntem intregi. Bicicletele, mai putin. Trecem, din nou, pasarela peste Somes, de data asta la Rona, si pedalam spre casa. Curios, obisnuitul ne invaluie, dintr-o data, cu toate zgomotele ei, mirosurile si civilizatia de care incercam, tot timpul, sa evadam. Parca la un semnal, incepem amandoi sa fredonam versurile lui Mike Oldfield: “To be free, to be wilde”…