Ma agat de o radacina ca de firul vietii. Incerc sa-mi mut picioarele macar cu o jumatate de metru mai incolo. Covorul inselator de frunze imi fuge insa de sub talpi si alunec vreo 2 metri. Inspre haul al carui sfarsit nu se vede. Se simte, doar, prin semiintunericul mascat in ceata. Simt o miscare la dreapta mea, ceva mai jos, la buza “balconului”. E Calin. El a alunecat mai zdravan ca mine, dar, in cadere, a reusit sa apuce disperat o bucata de radacina. Piciorul drept, cu care s-a sprijinit pe coltul de stanca tradator (si a carui cadere se tot aude, in gol, vreo 15 secunde), ii zvacneste incontrolabil. Trebui sa urcam la baza haului. Asta nu mai e joaca. E sinucidere curata. O provocare a destinului. Nu vreau sa cred ca “karma” noastra este sa ne lasam dintii acolo. Ne taram in sus, uneori smulgem muschii sa dam peste o radacina de sustinere. Cativa centimetri, o jumatate de metru si gandul ca suntem asteptati intregi acasa.

Granatul Ticaului

Am ales, pentru cel de-al doilea raid turistico-biciclistic, Cheile Ticaului, asta, poate si in urma zvonurilor pe care le-am auzit, cum ca, inainte de ’89, acolo se exploata un zacamant de granat (silicat natural de calciu, magneziu, fier, mangan, aluminiu sau de crom, intrebuintat ca piatra de slefuit sau, in stare pura – de culoare rosie – ca piatra semipretioasa). Zalau – Ticau: 123 de kilometri, adica in jur de 5 ore de pedalat. Drumul spre Ticau a fost extrem de agreabil: privelisti minunat invaluite, atunci cand nu ne claxonau masinile, in tacerea greierilor. Cu un pic de adiere, nici nu am observat ca am trecut, rand pe rand, de Somes Odorhei, Inau, Alunis si am ajuns in Benesat, unde Somesul isi anunta, deja, prezenta cu un miros specific, nu neaparat suparator. Furati de dealurile impadurite care se intretaiau unul in celalalt, trecem cu capetele ca periscopul prin kilometri intregi de peisaje menite sa te readuca la salbaticie. Mai aproape de Somes, se simte, deja, prezenta turistilor de duminica – strigate si nelipsitele manele, atat in romana, cat si in maghiara. Ne punem in functiune barajul psihic, nu mai auzim nimic, vedem doar drumul care se deschide, putin cate putin, in fata noastra. Pe partea pe care circulam, cu calea ferata peste umeri, nu prea avem ce prinde: este un loc in care “civilizatia” si-a facut simtita din plin intruziunea. Cautam cu disperare un pod sau un vad, sa putem trece Somesul, cu gandul la dealurile impadurite care, parca, ne chemau. Absorbiti de greutatea stramtorii, pedalam in nestire, observand, in treacat, ca am parasit Salajul si am ajuns in Maramures. Dam in continuare din picioare, trecem de colonia din Ticau, podul nu vrea sa se arate nicaieri. Stiam, din drumurile anterioare, cu trenul sau cu masina, ca exista un pod, undeva prin Ulmeni, dar daca am fi pedalat pana acolo, cred ca in nebunia noastra nu ne-am fi oprit pana in Gutai. Facem, asadar, cale intoarsa, si descoperim intrarea in Salaj – un fel de nu stiu ce din beton, la fel de insignifiant ca importanta acordata zonelor turistice de aici. Culmea, dupa betoanele cu stema judetului, suntem in Salaj, dar mai pedalam inca vreo 10 metri, pana cand o tabla de metal ne anunta ca am iesit din Maramures. Aflam, intreband in stanga si dreapta, ca podul peste Somes l-am ratat la Benesat. Nu-i nici o problema, facem cale intoarsa, mai dam din picioare vreo 7 kilometri si descoperim si drumul de pamant care ducea dincolo. Un pod din tabla, peste care trecem facand ca trenul. Ajungem dincolo, pe un fel de drum ca in Eco Challenge: gropi, pamant, bolovani, panta etc. Stoarcem din noi ultimele puteri, trecem ca vantul pe langa taberele turistilor de duminica, care culmea, au parasit aglomeratia orasului, pentru a se ingramadi, unul in fundul celuilalt, in acelasi loc de pe malul Somesului. Gasim, undeva mai departe, un loc pe malul Somesului, fara picior de om pe o raza de 50 de metri. Daca, s-ar ivi, totusi, niste picioare mai faine, no problem, dam cu binoclul de armata. Facem focul, pregatim ceva de bagat sub nas si mestecam aprig – avem nevoie de forta ca sa urcam dealul, care, de departe, pare foarte inofensiv.

Adrenalina sora cu moartea

Ochisem, la venire, locul unde urmam sa atacam panta. Calin vrea cu bicicleta, dar, dupa o scurta incercare de cativa metri, isi da seama ca e o nebunie. Asa ca plantam bicicletele in paza unor tineri veniti tocmai din Ungaria si-i dam drumul in sus. Covorul de frunze este inselator, picioarele aluneca fara posibilitatea de a gasi un sprijin. In cele din urma, ne continuam urcusul ca maimutele, in maini si picioare. Urcam vreo 50 de metri de panta in 80 de grade, dupa care ne sprijinim cu spatele de un copac, lasandu-ne plamanii sa urle dupa aer. Gatul mi-l simt gros, jugulara imi bate nebun in tample, ochii-mi sunt acoperiti de priviri cetoase. Stam asa, cateva minute, e incredibila forta pe care ti-o da panta, odata ce ai invins-o. Continuam urcarea, iar dupa alti 50 de metri deviem la stanga: alpinistul din Calin simte stancile, care trebuie sa se ascunda nu departe de noi. Dupa un alt urcus nebun, ajungem la o alta stramtoare, chei in cheile Ticaului, o prapastie, de fapt, a carei capat este ascuns in negura. Aglomerarile de stanci fac un fel de balcon, ca si panta de saritura cu schiurile, dupa care stanca taie vertical in jos drumul spre necunoscut. Nu se vede prea bine ce-i mai jos de “balcon”, pornim, asadar, la escaladarea, de data aceasta, de sus in jos, a stancilor. Calin o ia pe un traseu mai periculos. Totdeauna asa pateste cand vede stanci: nu mai judeca. Ajunge jos, la baza balconului, dupa ce aluneca in gol cativa metri si se prinde, ca prin minune, de o creanga. Se stabilizeaza, dupa care caut o posibilitate mai usoara de coborare. Gasesc ceva, pentru care trebuie intai sa urc, dupa care cobor, tinandu-ma de radacini. Cu dreapta scurmand sub muschii unei radacini, aceasta cedeaza, alunec si, ca din mersul trenului, ma prind de un copacel. La 5 metri sub mine, pe Calin il tradeaza stanca pe care si-a sprijinit piciorul drept, dar se prinde, disperat, de o alta radacina. Sub noi nimic altceva decat stanca verticala in jos, haul fara fund. Asta nu mai e joaca. Stam lipiti de orice poate oferi macar un punct de sprijin. Regula de aur a alpinistului – minimum trei puncte de sprijin, aiurea, e teorie. Ascultam caderea fara sfarsit in gol a stancii pe care a stat Calin si asteptam ca linistea sa ne inunde din nou. Incet – incet, o mana intinsa, un picior ridicat, o farama de scobitura, invingem cei circa 7 metri de baza a prapastiei, si ne cataram la siguranta unui copac. O privire inapoi – am fentat din nou karma, si urcam mai departe. Sub priviri ni se arata mai multe ciudatenii stancoase, de asta data fara pericol, crescute in umbra copacilor asa, doar invitandu-ne la catarat. Nu ne scapa nici una. Nu conteaza marimea, conteaza doar momentul in care stai agatat in degete si varful picioarelor si incerci sa vrajesti piatra care-ti acorda doar cateva secunde de stabilitate. Cel mai important lucru – sa-ti pastrezi greutatea in fata, pentru ca, in cazul in care aluneci in spate, nu te mai poate opri nimeni, poate doar bratele molcome ale Somesului, ce curge la vreo 200 de metri sub noi. Ridicam privirile umede de transpiratia pericolului si vedem, la nici 50 de metri, varful dealului. Cu plamanii bombardandu-ne in creier, ajungem acolo, unde, aruncati pe spate, in linistea nemaibantuita de nimeni, ne putem crede, cu adevarat .

Stapanii lumii

Timpul sta in loc, sus, in varful dealului. Nu-ti mai vine sa cobori. Din instinct, Calin procedeaza ca Toranaga-san, cocotat pe pavilionul cel mai de sus al cetatii imperiale din Osaka: uda florile. “Te-am invins!” Imi dezgrop ceasul de sub mana parca crescuta in muschi, minutarul se invarte vijelios. Mai aruncam o privire bratului Somesului, vazut de aici doar ca un biet parau. Langa el se vede si balta de la Benesat. Incepem coborarea. Este un sentiment fals cum ca in jos ar fi mai usor decat invers. Ai pornit-o, opreste cine poate, vorba bancului, asa ca esti nevoit sa pui frana cu fundul, faci cate o “cristiana”, te mai izbesti de un copac, orice obstacol este bun, cu conditia sa nu aterizezi pe el cu viteza mare. Concentrarea ne scade odata cu apropierea de baza Somesului. Lasandu-si spiritele sa zburde, Calin baga viteza, fara voia sa, si trage o tranta zdravana. Imi trec privirea peste oasele sale, e in regula, nu trebuie sa pedalez in locul sau, si-i fac morala: “Nu slabesti concentrarea pana nu te simti in siguranta!”, dau din gura, dupa care ma pornesc dupa el si calc pe niste crengi ce-mi fug de sub picioare. Muschii mi se incoarda in incercarea de a-mi restabili echilibrul, ce nu se poate face doar daca lasi sa te ia valul in jos. In cele din urma, dau si eu zdravan cu tot corpul de sol, iar pentru un moment vad, in negura ochilor, doar o adresa de email cu cifra 16. Evident, nu este cifra mea norocoasa. “Cum ii cu concentrarea?”, aud vocea in spatele meu, un Calin ce face misto. “Hai, las-o balta, vino la Somes sa dam jos jegul de pe noi”, ii raspund. .

In inertie, spre casa

Iesim din panta la vreo 50 de metri de unde am inceput urcusul. Doi tineri in campurile vizuale carora explodam din tufisuri, se uita la noi ca la nebuni. “Nebunii” nu-i baga in seama. Ne recuperam bicicletele, sugem la sticla de Pepsi ca aia mici, agatati de un san, dam jos praful de pe noi si incalecam, din nou, pe biciclete. Pedalam, mult timp, fara sa ne adresam nici o vorba. Nici nu mai ramane nimic de zis, dupa o experienta ca asta. Ca intelesi, trecem in tromba pe langa palcul de tursti, care, acum, mai mult ca niciodata, ni se pare ca murdaresc si mai tare locurile cu manelele si zgomotele lor. Urmeaza 30 de kilometri de pedalat spre casa. E ca si legea legionarilor: “Mergi ori crapa”. Esti obligat sa pui tot timpul, cate o pedala in fata. Urcusul si prapastia ne-a lasat fara vlaga. Tinem tare, cu privirile agatate spre orizont, ghidonul si-i dam tot inainte. Jibou. Zalau. Trei pe doua biciclete. Cu Murphy si cu vantul sau, care totdeauna bate impotriva ta. Dar zarurile sunt aruncate. Saptamana viitoare, mergem in cautarea “padurencelor” Clitului. Si, evident, sa mai dam gata ceva stanci.