Bazinul NE Someş: Locul care ar putea deveni leagănul turismului sălăjean

Stăm lungiţi ca nişte viermi în grota aia prelungă şi strâmtă, care se aşterne peste noi ca un linţoliu de granit, învăluindu-ne din toate părţile, rece şi umedă. De undeva, doar de la câţiva metri în faţă, se aude zbuciumul – acum încă liniştit, al primului sifon, peste care nu vom putea să trecem, dat fiind că nu avem echipament pentru o asemenea escapadă. Suntem, efectiv, imobilizaţi pe spate, singurele mişcări posibile fiind cele cu degetele şi călcâiele, prin care încercăm să mai câştigăm câţiva paşi spre înainte. Tavanul grotei e atât de jos, încât poţi ridica capul doar câţiva centimetri, atât cât să-ţi dai seama ce urmează în imediata ta apropiere. Solul a devenit deja noroios, semn că suntem aproape de puţul sifonului, iar umezeala mocirloasă începe să se prelingă pe spatele nostru din cauza târâşului, care ne-a ridicat tricourile în gât. Cel mai probabil, grota aia nu a mai auzit de mult atâtea icnete şi gemete, ce ies involuntar din gura noastră, în încercarea de a mai câştiga câţiva metri înainte. “Au auuuuuuuuuu ….nu mai pot să-mi ţin capul!”, se aude Călin din faţa mea, aşa că-i vâr rapid un bocanc 42 sub gât, ca sprijin. Tace, ca un copil ce a primit suzeta, şi filmează cuminte în continuare.

Bazinul Someşului, cu zeci de obiective turistice

Am putea spune că tot bazinul Someşului, din partea nord-estică a Sălajului este un imens monument natural turistic, atât de plin de frumuseţi, încât oricine care ar dori să evadeze un pic din cotidian ar putea găsi un loc preferat, indiferent că este amator de turism domestic sau extrem. Vorbim aici de Stana Cliţului – un imens zid calcaros, Valea Umbrelor, din pădurea Cliţului, Valea Leşului – situat la ieşirea din Lozna. Trecem apoi Someşul şi ajungem în Letca, de unde putem merge spre Cozla şi Purcăreţ, adevărate oaze verzi, unde chiar poţi uita de faptul că, la doar câţiva kilometri de tine există şi viaţă de oraş. Pot aminti aici doar, pe scurt, Biserica Dracului – o grotă cu un horn ce aduce a clopotniţă, Gura Diavolului – o suflătoare ciudată din care vara iese aer rece, iar iarna aer fierbinte.
Dar, mergând în amonte de Someş, poţi ajunge la Răstoci – cu de acum prea bine cunoscută peşteră Măgurici, Băile Bizuşa – loc unde mai poţi vizita şi Pădurea Mesteacăn ori, mai încolo – Grotele lui Pintea.
Dar pentru azi am ales să vă ducem, cel puţin prin intermediul acestor rânduri, la Peştera “Moara lui Pocol” situată în extremitatea satului Letca, importantă pentru Sălaj, dat fiind că este cea mai lungă peşteră cartografiată din Transilvania, cu o lungime de circa 4 kilometri. Nu este un loc chiar accesibil oricui, dat fiind faptul că accesul în peşteră e dificil şi periculos, dar îmrejurimile pot fi vizitate de oricine ar dori să localizeze zona.

Moara lui Pocol

Nu este prima oară când Călin şi cu mine am încercat să localizăm “Moara lui Pocol”. Am mai trecut prin zonă, fugitiv, după o altă escapadă, care ne-a dus spre Grotele lui Pintea, de lângă Rus. Dar cum nu ştiam sigur pe unde să căutăm intrarea în peşteră, intrarea care este, de fapt, un horn, nu am dat de ea.
Letca este destinaţia noastră, iar traseul ne poartă prin Cliţ, pe lângă Stană, apoi prin Lozna, de unde se pot vedea stâncile Văii Leşului, după care trecem Someşul şi mergem spre centrul satului, unde drumul se bifurcă spre Cozla. Ţinem mereu stânga, trecând pe lângă vechea carieră de piatră, după care ajungem imediat la un bazin de captare a apei – loc care poate fi privit ca punct de reper în pornirea spre descoperirea peşterii. E un luminiş imens aici, foarte liniştit, iar dacă vremea nu este prea secetoasă, zona este străbătută şi de un pârâiaş vesel, cu apă curată. Din păcate acum, după o asemea vară toridă, totul este ars, iar firul de apă a dispărut complet, lăsându-şi în urmă doar meandrele secate.

Târâş pe spate în galeria subterană

Ne echipăm complet cu rucsacii care conţin corzi, hamuri, carabine şi alte jucării specifice muntelui, dar şi minimul necesar unei supravieţuiri în caz de ceva. Urmăm albia secată a pârâului, presărată cu bolovani destul de mari, e bine că am venit amândoi cu bocanci. Cam 200 de metri ţine plimbarea pe firul secat al apei, moment în care nu ai cum să ratezi locul cu pricina, dat fiind că în faţa ta se deschide o săritoare destul de înaltă – cam de 15 metri, cu două balconaşe, cel superior fiind locul de acces în peşteră. Zona este abruptă, iar accesul spre partea superioară se poate face doar înconjurând săritoarea şi urcând povârnişul. Solul este complet mascat de un covor gros de frunze, aşa că fiecare pas trebuie făcut cu grijă, dacă ai de gând să rămâi întreg.
Doar după ce am ajuns deasupra săritoarei ne dăm seama de cât de înalt şi abrupt e locul. Oricum, când te caţeri te foloseşti de orice rădăcină, creangă sau copăcel, ce-ţi iese în cale. Suntem aproape siguri că hornul e undeva spre vârful săritoarei, intrarea în peşteră nu se vede încă, dar noi deja o simţim. Imposibil de coborât spre balconaşele săritoarei, fără asigurare. Cea mai mică alunecare te-ar angaja într-o cădere liberă de cel puţin 15 metri şi chiar nu dorim, acum, o astfel de experienţă. Aşa că, Călin scoate o coardă de 20 de metri din rucsac, pe care o înfăşurăm după un copac ce pare destul de sănătos şi ne dăm drumul spre balconaşul de pe săritoare.
“E aicea! Oooooooh, e strâmtă rău!”, îl aud pe Călin aflat deja cu un etaj sub mine, după care mă prind şi eu de coardă şi curg uşor spre spre bază.
Balconaşul de sus, cu acces spre hornul peşterii e destul de mic şi chiar trebuie să fii cu băgare de seamă unde pui piciorul şi de ce te ţii. Pe o parte e micul aven, în care vom intra – de preferinţă tot cu coardă, iar de cealaltă parte – cu loc doar cât să tropoteşti un pic cu bocancii, e muchia spre balconaşul de jos, iar diferenţa de nivel dintre ele e destul de mare, unde mai pui şi faptul că odată ce ai alunecat spre aval, nu te mai poţi opri nici pe balconul de jos, care te va arunca spre baza săritoarei, într-un picaj urât de 10 metri.
Dar, ţinându-ne amândoi de coardă, putem privi în gaura perfect verticală a peşterii, cu o adâncime de circa 5 metri şi cu un diametru de maxim 1 metru, exact cât să te poţi strecura în ea. Coborâm, deci, tot pe coardă pe balconaşul de sub noi, ceva mai mare, unde ne lăsăm rucsacii şi ne facem planul de intrare în horn. Călin extrage din rucsac nişte jucării complet necunoscute mie – hamuri, carabine, blocatoare etc, chestii de care eu mă cam feresc, dat fiind că nu mă mai simt liber în situaţiile de acest fel. Dar, nu e timp de fiţe, locul e periculos şi e nevoie de asigurare. Renunţăm, în cele din urmă la hamuri, dat fiind că hornul e prea strâmt, şi alegem coborârea liberă, doar pe coardă, mai ales că am mai făcut lucru acesta şi în Peştera Măgurici, în condiţii de beznă şi mult mai precare. Călin e cel care coboară primul, deoarece eu mi-am cam ieşit din formă, iar locul ăsta chiar nu e unul în care să te dai mare. Trebuie să asculţi de experienţă. După câteva icnete, omul ajunge jos şi îmi transmite că accesul spre galerie e doar cu un pic mai mare, decât o lăţime de umeri, loc în care el trebuie să intre, cel puţin cu picioarele, ca să-mi elibereze mie baza puţului. Pune lanternele în funcţiune, iar galeria strâmtă se deschide în faţa lui, exact ca în harta cartată de către speologii din Cluj: o galerie orizontală strâmtă, de circa 10 metri lungime. Mă pregătesc şi eu de coborâre, iar vechile simţuri îmi intră rapid în funcţiune: fac priza cu spatele de peretele hornului, iar picioarele îşi găsesc rapid orice scobitură, ce poate ajuta la o coborâre de acest fel, în timp ce antebraţul drept mi-e înfăşurat pe coardă, ca o măsură de siguranţă. Ajung jos şi eu, după care Călin începe accesul spre galeria subterană, urmat îndeaproape de mine.
Cred că nu se compară cu nimic senzaţia asta: pur şi simplu, parcă eşti învelit cu mii de tone de stâncă, iar liniştea e atât de grea, încât vine spre tine ca o supragreutate. Înaintăm cu greu prin tunelul strâmt, practic e o mişcare de târâş pe spate, ajutându-te doar de vârfurile degetelor şi de călcâi, cu care te tragi tot mai spre înainte, în necunoscut. Ciudat, chiar şi într-un loc de ăsta ascuns de lumea exterioară, există forme de viaţă: descoperim o grămadă de melci mari, fără cochilie, o specie ciudată de fluturi şi mulţi mulţi ţânţari mari agresivi.
“Omule, mi se termina coarda şi mai avem în faţă galerie de parcurs”, îmi zice Călin, iar singura cale posibilă e să facem drumul întors, un fel de târâş pe spate cu capul înainte, urcat la gura avenului, ca să aducem cu noi şi mai multă coardă. Nu e de jucat: undeva în imediata apropiere trebuie să fie primul sifon, iar accesul poate fi atât de brusc, încât să aluneci în el fără scăpare. Iar noi nu dispunem de costume de neopren şi nici de tuburi de oxigen – accesorii necesare în astfel de situaţii.
Mai greu e să nimereşti gaura de acces înapoi spre puţ, de data asta târându-te pe spate, cu capul înainte. Inevitabil te juleşti, loveşti etc, dar chestiile astea nu le mai bagi de seamă.
Ajunşi sus, eliberăm rapid coarda dublă pe care am coborât, o fixăm pe “simplu” cu o carabină de copac, eliberând astfel încă 10 metri de coardă, după care reluăm coborârea în horn şi alunecarea în galeria strâmtă. Însă, abia ce trecem de punctul în care la prima intrare am rămas fără asigurare, Călin dă de teren moale, noroios, semn că sifonul, care e în apropiere, a dat pe afară, cu ocazia ultimei averse de ploaie. De fapt, capătul galeriel e chiar în faţa noastră, urmată de puţul care, în mod normal, ar da în sifon, loc deja neaccesibil nouă. Dar noi suntem mulţumiţi chiar şi cu atât: noi nu suntem nici speologi, nici speologi – scafandrii şi nici măcar alpinişti profesionişti. Suntem doar doi aventurieri nebuni după natură, dependenţi de locurile nemaipomenite, pe care doar Natura, în imensa ei întelepciune le poate creea.

Eliberaţi de tensiune

A doua urcare la suprafaţă e deja mai dificilă: începe să se elibereze tensiunea adrenalinei, dar chiar în momente de astea trebuie să fii mai atent, deorece acum cedează simţurile care, în situaţii limită, te feresc de pericole. Dar, cum suntem conştienţi de lucrul ăsta, ajungem întregi la suprafaţă, epuizaţi, ne adunăm jucăriile şi pornim înapoi spre luminişul unde ne-am lăsat restul lucrurilor.
Evident, discuţiile abundă de superlative peste superlative, vizavi de locul în care am fost şi, de ce nu … a fost o experienţă extraordinară, iar traseul este acum pregătit pentru cei care vor veni în urma noastră, aşa cum şi noi am mers pe urmele speologilor clujeni.