Știați voi că bolnavul cela amețit de durere, care a răbdat zile și zile de stare de rău înainte de a ajunge la medicul de familie, care urgent l-a trimis la spital pentru analize, și care, purtat o zi, două, hai trei, prin diferite analize și consultări, de mai are puterea să ajungă la farmacie cu rețeta compensată, ar trebui să știe la perfecție compoziția medicamentelor prescrise de doctori?
Faza e următoarea: cel mai probabil, medicinimea modernă actuală este setată să prescrie pe rețetele compensate doar medicamente străine, chit că toate au variante românești și bașca că cele străine nu intră pe lista de compensate. Și mai costă și un car de bani.
Așa că, în momentul în care ajunge bolnavul la ghișeele (poți zice și gheișele farmaciste, ca unele-s al dracu’ de faine) farmacistelor, ele, privind cu ochi critic și atoatecunoscător rețeta, te întreabă cu bunăvoință dacă nu cumva ai dori varianta românească a hapului străin. Că e mai ieftină. Și se mai și compensează. Ceea ce nu e cazul celeilalte. Și, normal, că ai dori-o, doar nu ești tembel să cumperi ceva mai scump, cînd se poate mai ieftin. Dar apoi vine remarca ca un bisturiu ce taie în carne vie: că varianta românească a hapului are alte concentrații de compoziții, decît cel străinez și că bolnavul are datoria de a cunoaște la fix toate aceste concentrații, pe ambele variante, ca să poată lua o hotărîre argumentată științific în alegerea medicamentului.
Pînă la urmă iei medicamentul străin, că așa e tradiția pe la noi, că tot ce e străin e mai bun, ca, ajungînd acasă și uitîndu-te pe contraindicații, să descoperi că hapul străin e o adevărată bombă umblătoare. O iei și așa. Ce mai contează. Că doară e prescris. Ori scris. Mai rău să nu fie.