Rău e să fii floare, cum apuci să creşti puţin şi te faci frumoasă, cum, hop, te şi taie careva să te dea la buchet, sau solo, depinde de cerinţe. Şi cum ocazii, sărbători, interese sau pretexte sunt multe, nu prea ai şanse să scapi, dacă eşti floare. Dacă eşti, pe de altă parte, anafloare, ai o şansă din nouă să scapi de bucheteală. Că vine cineva, un soţ să zicem, şi cere un buchet cu nouă anaflori, opt nu-i ok, că nu-i ok, că dacă încă n-ai murit, musai fără soţ să fie la număr. Aşa se zice, da’ ce ştiu eu… Deci, vine un soţ să ia nouă anaflori pentru soţie, că-i zi de sărbătoare, sau că aşa vrea el, soţul. Zis şi făcut. Dă banu’ şi ia buchetul cu cele nouă. Da’ după ce iese cu buchetul la mână, n-are ce face, soţul, şi se apucă să numere, şi nicicum nu ieşeau nouă, tot opt, că număra de la cap, că număra de la coadă, aşa că face cale întoarsă, să o ia şi pe a noua. “Sărumâna, ştiţi, nu-s nouă, doar opt.” Se uită chiorâş florăreasa şi se gândeşte cum să facă să o scape pe biata a noua de la bucheteală, şi, repede, găseşte soluţia. “Domnu’ soţ, sigur ai luat ‘mneata nouă, dar ai aruncat una, ca să vii să iei alta la schimb, te-am prins.” Poftim? Adică cum să arunce una ca să ia alta? Adicătelea, unde naiba-i logica în toată treaba asta, că dacă vrei nouă, de ce să arunci una să fie opt, doar ca să iei alta, să fie, iar, nouă? Tare încurcată toată treaba, şi pentru că nu şi nu, că ştiu io cum ai aruncat-o ‘mneata pe aia, a noua, soţul iese afară înainte să scape ceva pe gură, fără legătură cu florile, şi se duce cu cele opt cu tot. De unde şi concluzia: ce bine-i să fii anafloare, că, aşa cum se vede din toată povestea asta, ai o şansă din nouă să scapi. Până vine alt soţ… sau cine-o mai fi să vină.