Verdele asta primavaratic este atat de agresiv, dar in acelasi timp foarte odihnitor ochilor nostri care incearca sa cuprinda cat mai multa natura in irisii arsi de atata ger. Suntem in Racas, cutreierand dealurile in cautarea Poianei narciselor. Satenii ne-au spus ca nu prea avem multe sanse sa prindem narcisele inflorite, dar asta e, este ultima sambata libera a noastra inainte de marele turneu, care ne va purta de pe o creasta pe alta, prin Carpati. Mergand spre Racas, de data asta cu aia mica si rosie, ca sa nu “obosim” bicicletele (zicea Calin), parca ne indreptam spre casa. Nu a trecut chiar atat de mult timp de cand am parcurs acelasi drum, cu biciclete, spre Stanca Dracului, din Hida si “La Rupturi”, sau Muntele de Noroi, din Racas. Asa ca ne salutam cu satenii ca si cand ne-am cunoaste de o viata, ei aratandu-se mai mult decat dispusi sa ne indrume pe drumul cel bun, inspre Poiana si alte zone interesante.

Mlastina, baligi si poiana pentru pasunat

“Trebuie sa mergeti inapoi, in centrul satului, acolo la magazinul satesc, de unde porneste un drum spre dreapta. Apoi mergeti pe el pana la iesirea din sat, dar nu cred ca mai incolo puteti merge cu masina”, ne spune o batranica pe care am acostat-o dupa ce ne-am vazut iesiti din sat, iar drumul spre Poiana nu l-am mai gasit. Ne intoarcem, nu-i mare lucru, urmam, apoi, ulita pana unde se poate, pentru ca, la un moment dat, drumul de pamant se transforma in ceva ce seamana a marmelada in stil mare, zona in care nu mai am curajul sa o bag pe aia mica. Nici nu apuc sa parchez, Calin si intra in vorba cu o femeie din curtea unei case, despre unde ar putea fi Poiana. Ei, din vorba in vorba, ne facem o idee cam ce cale trebui sa urmam, eu retin ceva despre o cruce si ca nu trebuie sa o luam la dreapta, ci la stanga, dupa care vine o adapatoare “si de acolo se vede deja Poiana”, dupa care o luam la picior. E un pic innorat, dar nici pe departe sa fie rece. Nu avem stanci de escaladat, nici pesteri in care sa ne pierdem, in schimb trebuie sa trecem, daca se poate cat mai curat cu putinta, de mocirla care acopera mare parte a ulitei. Mai incolo dam peste niste barbati ocupati cu agricultura, dar si ei se arata dispusi la o vorba si ne spun despre aceeasi cruce si adapatoare – repere pe care trebuie sa le trecem ca sa ajungem la Poiana. Terenul devine, in schimb, tot mai mlastinos si Calin la fel, omul asta e imposibil, daca exista undeva macar o singura urma de noroi, Calin o gaseste si calca in ea. La baligi, in schimb, eu-s specialistu’. Gasim crucea, dupa ea se deschide un delusor, il ocolim la stanga, dupa care dam si peste adapatoare, insa Poiana nicaieri. Poate ca ne asteptam sa ne rasara in ochi o pajiste plina de narcise, in schimb nici urma de alb pe verdele intins. Narcisele nu au inflorit inca. Nu-i nici o problema, macar sa gasim locul unde ar trebui sa fie, apoi mai vedem noi. Iar, dupa cativa pasi tulpinile narciselor, asezate ca un buchet enorm, se lasa vazute.

Totusi, cateva narcise inflorite

Poiana are, dupa aprecierile noastre, cam 250 de metri lungime si, in unele locuri 50-70 metri latime, insa este inconjurat de un teren mlastinos, pe care trebuie sa calci cu grija, altfel ramai fara tenisi. Cu siguranta, atunci cand infloresc, iar asta, de obicei, spre jumatatea lui mai, poiana trebuie sa arate extraordinara. Interesant, nimic nu marcheaza rezervatia naturala, nu exista nici o placuta, care sa spuna ca e interzisa ruperea plantelor, nimic. Ei, dar asta e o lipsa pe care o vom remedia noi, imediat cum ne vom intoarce din marea expeditie. Din pacate, prin poiana se vad urmele carutelor, indicand ca pe acolo este o ruta obisnuita de-a satenilor. Mai mult, ici-colo, printre tulpinele de narcise mai pot fi “admirate” si baligi, existand chiar si portiuni in care tulpinile arata ca si cum ar fi fost cosite. Dar, cel mai probabil, acestea au servit doar ca mancare pentru vite. Mormaind a nemultumire, urechile noastre sensibile disting, undeva din departare, niste zgomote ciudate, acestea fiind scoase de niste tarani care faceau raliu pe o caruta trasa de doi cai. Ei se apropie de noi, noi ne apropiem de ei, ne intalnim si-l pun pe Calin sa-i tina de vorba pana cand le trag cateva poze. Iar oamenii ne spun o gramada de chestii interesante.

“Miroase tare frumos in casa”

Narcisele din Racas sunt cunoscute, mai mult, sub denumirea de “cocorotele”, iar pe timpuri, adica inainte de 1989, Poiana era pazita de un om care nu lasa pe nimeni sa rupa nici macar o floare. “Venea, intai, Sarbatoarea narciselor, dupa care toate narcisele puteau fi culese”, ne spune unul din caruta. Sarbatoarea aceasta se tine si in prezent, data ei oficiala fiind cea de 11 mai, zi in care in zona se aduna satenii din toate localitatile invecinate Racasului, ba unii oameni vin chiar si din Cluj. Gratare, mici, chermeza, bere etc, chef in toata regula. In timp ce vorbim cu satenii, ochii lor mai ageri depisteaza cateva narcise inflorite, se dau jos din caruta si le culeg. “Miroase tare frumos in casa”, spune unul dintre ei. Pacat, ne gandim noi, pacat pentru ca Poiana ar trebui lasata sa fie vazuta intai de cat mai multe persoane, abia dupa aceea sa se treaca la devastarea terenului. Tot de la sateni aflam, dupa ce le-am spus ca am fost si pe la Stanca Dracului si La Rupturi, de inca o piatra enorma, numita “Piatra catusii”, pe care ne si hotaram sa o cautam. Ne despartim de satenii concentrati in culesul narciselor, nu inainte de a reusi sa facem o poza unei singure narcise inflorite, care nu intelegem cum a reusit sa scape de vigilenta culegatorilor.

Tolaniti intre “pizda tigancii”. Piatra Catusi

Trebuie sa intram prin padure, sa gasim o vale, dar nu cumva sa o luam spre dreapta ca ajungem in Baica, chiar in zona “Rupturilor”. E ciudat traseul, cand urci, cand cobori, drumul este plin de delusoare. Unul dintre ele parca ar fi colorat in albastru, ceea ce nu prea arata normal in verdele intens din jur. Mergem in acea directie si in fata ne rasare o alta poiana presarata cu niste flori albastre, despre care aveam sa aflam mai tarziu ca se numesc, popular, “pizda tigancii”. Oricum, florile-s superbe! Gasim, apoi, relativ usor valea din padure, o urmam si iesim pe creasta unui alt deal, de pe varful caruia vedem, undeva destul de departe, ceva ce seamana a OZN. Este chiar ceva in forma ovoidala, asezata chiar la liziera unei padurici, intr-o zona in care nu au ce cauta conglomerate de gresii. Mai de aproape, OZN-ul seamana cu o ciuperca imensa, dupa care aduce perfect cu o casuta. De fapt, ne-am dat seama, este vorba de Piatra Catusii, o piatra inalta de circa 6 metri, chiar cu o forma de ciuperca, cu o cupola si care are la baza o gaura care iese, ca un tunel, pe cealalta parte. Poate, ne gandim noi, dracul si-a bagat coada si in cazul acesta, ca la Stanca Dracului, doar atat ca in acest caz a cam ratat tinta!. Putin mai incolo mai dam peste ceva pietre destul de mari, dar sunt erodate. Oricum, interesant e faptul ca nu prea au ce cauta pe acolo, zona nefiind una calcaroasa. Ne cataram pe ele, urcam dealul in continuare si ajungem pe o creasta de unde poti cuprinde cu privirea toata zona.

Ca intre cocosi

Am cam terminat pe ziua de azi, asa ca facem cale intoarsa spre sat, unde am lasat-o pe aia mica si rosie. Pe drum ne intalnim cu mai multi sateni care ne intreaba unde-s narcisele. “Sunt acolo pe camp, nu au inflorit inca!”, le raspundem, si chiar de-ar fi inflorit, tot nu le-am fi cules, continuam noi in gand. Chiar la intrarea in sat dam peste doi cocosi luati la tranta. Situatia este atat de comica, incat ne prapadim de ras. Mai ales ca cei doi, cu penele zburlite, nici nu par a baga in seama batranica care incearca sa-i astampere cu o bota in mana. Seamana atat de bine cu ceva personaje din mediul politic!