In atmosfera aceea lugubra, apasatoare si prevestitoare de rele, rasul nostru, poate si un pic isteric, a clatinat serios Muntele de noroi de “La Rupturi” – le ce se intind intre localitatile Baica si Racas, comuna Hida. Secventa aia dintr-un desen animat “Tom & Jerry”, in care Tom tot incearca sa urce pe un stalp, aluneca jos si da din nou din picioare, urcand din nou, pentru ca jos, la baza stalpului, era asteptat de buldog, se deruleaza chiar in fata mea, facandu-ma sa uit, pentru cateva clipe, ca stam langa o faleza de noroi uscat, nisipos, care-si poate arunca, oricand, tonele asupra noastra, ca o avalansa. Calin incerca, nici nu mai stiu, a patra sau a cincea oara, sa urce pe un fel de creasta a Muntelui, vroiam sa vedem ce-i dincolo, dar cei 4-5 metri in panta nisipoasa il faceau sa alunece inapoi, dupa fiecare doi-trei pasi proptiti spre sus. Degeaba-si infigea varfurile tenisilor si degetele in solul moale, in momentul in care incerca sa se salte in sus, totul ceda, iar Calin revenea la “baza”, unde eu ii faceam galerie, scuturandu-ma de ras. E perseverent baiatu’, urca un pic, curge inapoi, mai urca, vine la loc, pana cand se agata de ceva radacini ale unor plante extrem de subrede, dar care-l tin exact o fractiune de secunda, cat sa se arunce peste buza crestei. Scenariul se repeta, cand incerc si eu sa-l urmez pe Calin. Degeaba incerc si eu figura cu radacina, Calin a rupt-o, mie mi-a ramas doar urme de radacini, pe care, atunci cand le iau in mana, raman fara nici un sprijin. “Fii atent! Ma culc eu pe burta, intind mana, iti mai ramane cam un metru jumate de sarit, facem priza si te trag sus. OK ?”, face Calin. Oki Doki, fac doi pasi in spate, mai mult loc nu am, iau avans, ma arunc in sus, folosind stilul “calcatului apei”, iar priza cu mana lui Calin, pe care am exersat-o deja in atatea situatii limita, ma aduce in siguranta, lipit cu tot corpul transpirat, de solul prafuit. Ajung sus, iar cand ne uitam unul la altul, zicem ca suntem ca doi bivoli africani, pe corpul carora se usca noroiul. Creasta este extrem de ciudata: un fel de coridor stramt, marginit de ziduri nu mai inalte de doi metri, dar care se apleaca inspre afara, in gol, nefiind sprijiniti cu nimic. Ce le poate tine? Hahar n-avem si nici nu vrem sa stim. Mai mult, incercam sa nici nu le atingem, pentru ca suntem constienti ca un soc cat de mic, ar face sa porneasca la vale tot Muntele. Cu noi pe post de surferi. Neplacut.

Piatra Dracului

Am facut cap-compas Hida dupa ce am auzit despre o ciudatenie faina de pe acolo – “Piatra Dracului”. Ne-am zis, va fi interesant, asa ca am inceput sa pedalam lenes, noi trei, cu Murphy, spre o distanta de circa 40 de kilometri de Jibou. Cu soarele in fata. Chiar si asa, evadarea din cotidian ne umple cu o asemenea energie, incat in Balan, dupa mai multe urcusuri si coborasuri obositoare, mai avem puterea unui sprint de circa 2 kilometri: atingem 39 de kilometri pe ora, sub privirile buimace ale batranilor asezati pe bancile din fata caselor. Dupa care oprim, cu picioarele tremurand, fara suflu, cu ochii rosii, incercand sa ne recapatam fortele. Mergem mai departe, in Racas acostam langa o fantana (despre care am aflat, ulterior, ca-i singura cu apa din toata zona), si ne improspatam cu apa rece, curata. In sfarsit, in Hida, cautam, uitandu-ne in stanga si dreapta dupa Piatra Dracului. Nimic. Intrebam cateva persoane si aflam o locatie posibila. Ajungem acolo si nu ne credem ochilor: piatra respectiva e doar un bolovan, in forma de ciuperca, de vreo 4 metri inaltime. Deziluzie mare, nu avem pe ce ne catara. E totusi ciudat ca in jur nu exista nici urma de pietre. Povestea bolovanului il aflam de la mos Vasile, fost profesor in sat, pe care-l duce lenes, la vale, Misu, magarul din fata carutei: “Pai, se cheama Piatra Dracului, pentru ca, pe la noi, Dracul a avut foarte mult de lucru. Ce? Sa omoare oamenii. Le dadea cu bolovanii peste case, pe cap, pe unde-i nimerea. Pa asta, de aici, cantatul cocosului l-a surprins tocmai cand il cara, in zbor. Si, daca a cantat cocosul, puterea Dracului a pierit si a scapat bolovanul jos. De atunci e acolo, asa cum il vedeti”, ne spune mos Vasile, mai adaugand ca Dracul si acum isi mai face de lucru pe la ei in sat. Tot mos Vasile ne spune sa mergem pe la Paraul Zmeilor, de langa Racas, un loc ciudat, unde nu multi pun piciorul. Informatie ce ne reda speranta.

Un conac si o biserica veche

Facem cale intoarsa, oricum Piatra Dracului era cel mai indepartat obiectiv de pe calendarul nostru. Oprim, in Hida, pe la conacul lui Hatfaludi, o casa boiereasca parasita, in paragina, a unui fost boier local (numele este folosit si acum, in maghiara insemnand +sase sate;). Nimic interesant. In Baica gasim bisericuta din lemn, monument istoric, construit in 1634. In curte, un satean grebla iarba, adunand mizeria. Facem ceva poze, nu remarcam nimic iesit din comun, poate doar firele de curent legate, total nepotrivit, la o bisericuta din lemn asa veche. Ceva ce strica, parca, din magia trecutului. Il intrebam pe satean de locul aratat de mos Vasile, dar el spune ca nu a auzit niciodata de “Paraul zmeilor”, dar ca ar fi ceva demn de vazut imediat la iesirea din sat, la granita cu Racas. Ajungem si acolo, cautand vreo fantana pe la fiecare casa. Nimic. In drum, undeva pe stanga, la orizont, ceva ne trezeste interesul, dar hotaram sa intrebam pe cineva, inainte sa mergem de-a moaca pana acolo. Printre primele case din Racas dam peste o batranica, care ne spune ca locul cu pricina s-ar numi “Sub zmei”, unde un deal intreg a luat-o la vale +tare demult;. Ne dumirim pe unde trebuie sa o luam si, inainte sa urcam, din nou, pe biciclete, cerem ceva apa din fantana din curte. +Oooh, dar nu este apa in fantana. De fapt, in nici o fantana de la noi si din Baica nu este apa. Au secat toate fantanile;, ne spune femeia.

La Rupturi: Muntele de noroi

Iesim de pe drumul asfaltat chiar in dreptul unui camp, iar cararea o tine intr-o urcare usoara. Fortam, cat putem, bicicletele, dar a mea incepe sa scartiie rau, asa ca, schimb locul, si o iau la impins. Dupa cativa metri, Calin imi urmeaza, si el, exemplul. Dupa un urcus de circa 150 de metri, ne adapostim de soare la umbra unui copac. Solul devine din ce in ce mai accidentat. Daca n-ar fi acoperit cu iarba si maracini, ai zice ca esti undeva pe Luna. Urcam in continuare, mai mult cu bicicletele in spinare, dar, chiar si asa, daca nu esti atent unde pui piciorul, risti sa-ti rupi gleznele. Undeva, in fata, aproape, dar totusi departe, se profileaza o faleza alba, lunga si ciudata. Credem ca acolo trebuie sa se fi intamplat alunecarea de teren, a carei urmari le “pipaim” noi, chiar si la o distanta apreciabila, cu picioarele. Zgomotele cotidiene dispar, incetul cu incetul, lasand loc unei linisti din ce in ce mai apasatoare. Ajungem, in cele din urma, la baza falezei, ce se dovedeste a fi un perete lung, de peste 100 de metri, din nisip si pamant, din care rasare, ici-colo, cate o buruiana. E ca si cum te-ai afla undeva la o cariera de piatra parasita, peste care a trecut un concasor. Mergand de-a lungul falezei, dam peste niste pietroaie foarte ciudate, taiate parca cu briciul in niste forme de bomboane de ciocolata si asezate aidoma pietrelor de la Stonehenge. Ceva extrem de interesant, avand in vedere ca in toata zona respectiva nu am mai dat peste alte pietre. Doar cele asezate ciudat, in forma de cerc, parca ar fi fost o alta lucratura a Dracului de la Hida. Ciudat este si faptul ca, in toata aglomeratia aia de nisip cu pamant pietrele – roci metamorfice sau micasist, nu aveau ce cauta in acel loc. Urcam bicicletele intr-un copac ciudat, al carui crengi fac un fel de cascada circulara peste locul unde troneaza. Mi-am adus aminte de cum isi inmormantau aborigenii mortii, agatindu-i in copac, astfel ca spiritul lor sa poata gasi mai lesne drumul spre infinit. Sper sa nu cautam si noi, mai tarziu, bicicletele la infinit.

Amenintarea necunoscutului

Incercam sa ocolim faleza, in spatele careia trebuie sa existe o alta ridicatura de pamant. Urcam, ocolitor, povarnisul de nisip, in strigatele celor 5 ulii, care, de mai bine de o jumatate de ora, planeaza deasupra noastra. Uliul a devenit tovarasul nostru de drum spre necunoscut, l-am intalnit in fiecare escapada a noastra, de aia am si hotarat sa devina emblema noastra pe site-ul www.descoperimsalajul.com, unde, in curand, veti putea urmari intreaga noastra galerie de poze, cu ciudatenii de Salaj. In spatele falezei, ne cramponam de un fel de con de pamant, inalt de vreo 10 metri, ca si un musuroi de termite uriase, ce nu avea ce cauta acolo. Parca ar fi rasarit din pamant. Intram in paduricea dintre faleze, un taram lugubru, unde dispare orice sursa de zgomot, chiar si al pasarilor. Calin imi povesteste despre padurea Baciului, un fel de triunghi al Bermudelor Made in Romania, care sporeste, si mai tare, senzatia apasatoare ce ne cuprinde. Crengi aruncate de-a valma, pe jos, copaci crescuti cu radacinile in aer, mirosuri ciudate, de putrefactie, si totusi nu chiar suparatoare, si o atmosfera apasatoare ce face sa curga apele pe noi. Inaintam usor, dar chiar si asa, stufarisul si crengile isi lasa urmele pe picioarele noastre. Ajungem, in cele din urma, si la cel de-al doilea perete, care se inalta vertical, in sus, amenintator prin faptul ca nu pare a fi tinut de nimic. Imi trec degetele peste scobiturile peretelui, dar in afara de cateva straturi subtiri de piatra nisipoasa, acesta este alcatuit doar din pamant stratificat. Un strigat mai tare si totul s-ar putea prabusi. Descoperim si “culmea” care se vedea din drum: un varf de pamant peste care este cocotat un copacel, al carui radacini atarna in gol. Umblam ca pe oua, probabil ca subconstientul de dicteaza pericolul in care ne aflam. Incercam drumul inapoi, de asta data, prin “valea” ce, teoretic, leaga faleza cu muntele de noroi. Intre cele doua nu ar trebui sa fie mai mult de 50 de metri, dar noi umblam, pierduti in spatiu, cel putin o ora, prin maracini si hartoape, nestiind de ce nu mai ajungem la faleza. In cele din urma, dupa multe ocolisuri si dupa multe “iesiri” care pareau capatul chinului nostru, ajungem, in sfarsit, pe etajul de sus al falezei. De aici, pietrele noastre se vad si mai ciudat: Stonehenge de Racas. Ne recuperam bicicletele si pornim, lenesi, si cu pielea uscata de noroiul de pe ea, spre Valea Almasului, unde, sub privirile jucause ale unor pustoaice, dam jos jegul de pe noi.

1970 – cand dealul a pornit la vale

Povestea Muntelui de noroi il aflam in Racas, la fantana de unde am luat, si la venire, apa. Persoana care statea acolo ne spune ca este singura fantana din zona, cu apa, de la care tot satul primeste, zilnic, sangele pamantului. Il intrebam pe om si de cele de pe deal si, mare ne-a fost mirarea cand acesta ne scoate, din maneca, o intreaga poveste. “Locul acela, care acum este brazdat si rupt tot, a fost, inainte de anii ’70, un deal impadurit, la poalele caruia satenii isi tineau animalele, intr-un fel de ferma. In seara in care totul a pornit la vale, vacile au presimtit ce avea sa se intample si au facut un zgomot infernal. Au fost dezlegate si au fugit spre sat. In momentul in care dealul s-a rupt, a fost ca un bubuit – huruit prelung, parca tot pamantul s-ar fi miscat din loc si totul – dealul, copacii, a disparut, lasand la vedere ceea ce ati vazut si voi, azi, acolo. Uitasem sa va spun ca in dealul acela era si o pestera mare, care era tot timpul inundata de ape”, si-a incheiat povestea omul, care in acele vremuri era chiar padurar in acele locuri.

O explicatie logica

Tot evenimentul din urma cu peste 30 de ani are, se pare, si un substrat geologic. Explicatia a ceea ce s-a intamplat consta in apa, care a tinut inundata, cine stie cat, pestera. Fiind la o altitudine de cel putin 200 de metri de satele din imprejur, probabil ca aceasta apa a constituit si bazinul sursei ce alimenta fantanile din sate. Dar cu timpul, apa s-a infiltrat in solul pesterii si ajungand, in cele din urma, la un strat argilos, peste care nu a mai putut trece, a constituit “trambulina” alunecarii de teren ce s-a produs ulterior. Actionand ca un alunecus deasupra stratului de argila, tot ceea ce se gasea peste acel strat de argila a pornit la vale, lasand loc unei vai marginite de o faleza si de un perete nisipos. Ajungand la vale, apa s-a infiltrat si mai adanc in sol si si-a gasit alt loc de iesire decat fantanile oamenilor. Dar, cel mai probabil, in acea noapte nefasta, au avut loc mai multe alunecari de teren.