Cînd te trezești dimineață, cu acea speranță în priviri. Și în gînduri. Că azi va fi altfel. Că se va întîmpla. Că va fi Ziua. Și trece, ziua, și nu se întîmplă nimic și secundă cu secundă te destrami, încet încet te anihilezi, mori, te veștejești.
Cînd vine seara. Cînd pleoapele grele refuză să se culce ca o cortină peste zi. Cînd îți vine să-ți pui capul sub un ciocan pneumatic și să urli, hai, dă cît poți de tare, termină-mă, oricum e doar o carcasă, pe dinăuntru e deja putred, să nu mai rămînă nimic în lumea asta din mine. Nici măcar spiritul. Ca luminița aia roșie din ochiul robotului, ce se stinge. Cu un deget în semn de bun rămas. Farewell.
Aș vrea să pot trece peste zile lin, ca o adiere de primăvară, să mă bucur de toate micile nuanțe, pe care mi le scoate drum fiecare moment. Și nu mai pot. Și nu știu dacă mai vreau să pot. Ani la rînd m-am exorcizat ca să încerc să fac pace cu mine însumi. Am asimilat, nu doar în texte toate armoniile gîndurilor reiki și zen, pînă am ajuns în fundul eului meu, în întuneric, o beznă de aia grețoasă, mîzgoasă, dar a mea. Și mi-e frică și nu știu dacă mai vreau să mă întorc înapoi. Ce m-ar mai aștepta „înapoi”? Speranțe. Nu mai vreau speranțe.
Mi s-a reproșat că aș fi prea pasional. Nu în dragoste. Dar și în dragoste. Că pe toate le iau personal. Că împing totul pînă la limită. Că le pun la suflet. Ca și cum doar în jurul meu s-ar învîrti Pămîntul. Că încerc să epatez tocmai prin dorința de a mă izola. Că-s răzbunător. Și că nu uit. Și nu iert. Și că urăsc. Doamne, cît pot urî, cel puțin tot atît de mult, cît iubesc. Și poți să mă pui și pe cruce, că tot nu-mi va trece. Și nici ție nu-ți va trece. Dacă simți. Unele lucruri vin cu altele. La pachet. Ambalate frumos, laolaltă. Cu un pic de răbdare, poți să le selectezi. Să arunci mizeria. Sufletele frumoase se nasc din noroi și suferință. Deci, aruncă-mă și pe mine.
Spune-mi, învață-mă tu, cum poți să disimulezi în fiece zi durerea și incertitudinea momentului? Că nici nu mai vorbesc de mîine. Că ar fi și mai nesănătos să te gîndești la ce nu va fi. Nu la ce ar putea fi. Tu nu te zbuciumi, măcar prin fărîma aia de licăr în dorința de a vrea?
Apa trece, pietrele rămîn. Aș vrea să fiu apă. Izvor. Să te simt măcar cînd bei din mine. Răcorindu-te. Împrospătîndu-te. Fericindu-te.