Probabil că nici n-apuc bine să închid poarta, plecînd după pîine la magazinul de pe colț, că țiganca, căreia mama îi zice „sectorista noastră”, e deja la poartă. Nenorocita asta face rondul zilnic, cred că are sectoare de colectat bani și orice ar primi, ca mașina de gunoi, care vine o dată pe săptămînă să ridice mizeria. Și nicicum nu pot scăpa de ea. Oricît aș încerca, ea revine. Că o știe pe mama miloasă. Și vin și alții, altele după ea. Fiecare la colectat. „Doamnăăăăăăăă! Doamnăăăăăăăăăăă! I se aude vocea nespălată de afară. Pînă și cîinele ăsta al meu, nătîng, s-a obișnuit cu ea, și doarme în continuare, în loc să se suie pe gard și să-și ascută colții. Toată noaptea latră la doar el știe ce, de nu pot dormi, stînd treaz bec, așteptîndu-l să răgușească. Nu răgușește.
Noroc că mama e în bucătărie și n-o aude pe „sectorista” ei. Eu o aud. Prea bine, încă. Aștept să termine cu văicărelile la poarta încuiată, nebăgînd-o în seamă, dar asta e chiar nesimțită. Deschide poarta și dă să intre în casă. Cîinele e absent. Ăsta se trezește doar seara, cînd îi dau de mîncare. Dar cînd o aud că pune mîna ei mizeră pe clanța ușii, mă crizez. Atîta-s de nervos, încît pînă și aerul se comprimă. O scot afară în drum, într-o ploaie de dejecții verbale. Doar cînd se vede în siguranță pe după poartă, începe și ea. „Naiave noroc! Mîncațiarmătapula!”. Și altele.
Culmea, cînd primește ceva, evident, de la mama, că eu nu i-aș da nici cîrpe de lințoliu, știe să zică „sățideadumnezosănătatețiesidomnișorului!”.
Și apoi apar alții. Și altele. Fiecare cu gura mare, tînguitoare și cu mîna întinsă. Și poartă pe lîngă ei niște boceluțe, de zic că-s copii, sugaci, și se folosesc de ei pentru a scoate orice de pe omul milos. Și, sînt aproape sigur că n-au nimic acolo. Adică eu n-am auzit niciodată vreun scîncet de copil. Îs artiste mari astea.
Și nu există moment să nu te prindă și-n oraș. Și se țin de tine, cînd intri ori ieși din magazine. Au ele deja locurile lor preferate. Pe unde e vadul mai mare. Serios, de multe ori stau și mă întreb, oare toți ăștia din Cărămidari s-au mutat pe trotuarele orașului, de te împiedici de ei la tot pasul?
„Mi-e milă de ea. Asta-i bătută de Dumnezeu. Nu vezi că e proastă, săraca, vai de capul ei?”, se explică mama? „Da, dar crezi că ei i-ar fi milă de tine?”, pune fiul meu punctul pe i-ul ăla care pentru mama nu există.
Și, da, acu n-aveți decît să mă acuzați de toate cele, dar mie, în momente de astea, îmi vin în cap doar pogromurile. Și-mi amintesc de toate casele tîlhărite de țigani, nu de mult, doar anul trecut, chiar în zona asta. Că nenorocitele astea își fac, într-adevăr, sectorul. Topografiază exact casele în care stau doar bătrîni neajutorați. Și ce au pe lîngă casă. Iar apoi le pradă.
Iar acu îs supărat pe mine. Că am strigat la mama. Că am făcut-o naivă. Cînd colo, ea e doar mamă. O ființă, prin definiție, miloasă și caldă. Care nu știe să facă rău. Nici măcar cu gîndul. Și cînd mă gîndesc așa despre ea, îmi dau seama cît îs eu de spurcat. Și rău. Evident, asta în timp ce-mi ascut cuțitul. Și-mi încarc pușca. Și verific dacă nu mi s-au umezit petardele. Pregătesc cocktailurile Molotov. Fac casă bună cu petardele. Nu poți aștepta ca Dumnezeu să le facă pe toate. Îi mai preiei din atribuții.
Și, mai stau și mă întreb, neamul ăsta, zic ei – bătuți de soartă, deși numai așa nu-s, care de 23 de ani se lăfăie în fel de fel de programe bănoase de antisegregare și antimaiștiueuce, de ce nu-și face ordine în propria ogradă? Banii europeni pentru așa ceva vin, că uie ar da orice, doar să-i țină pe țiganii români între hotarele țării de baștină, deci vin bani cu nemiluita, au organizații, au bulibași, au șefi, au cămătari, au pînă și rege și împărat, mînca-ți-aș, și, totuși, debandada-i mare. Cunosc mai multe persoane respectate și respectuoase, țigani, care participă la conferințe, simpozioane, fac proiecte de finanțare etc – voi, domnilor, de ce nu vă coborîți pînă la subsolul etniei voastre, să vedeți și voi cît rău fac ăștia? În primul rînd, imaginii voastre, de bulibași încostumați și educați. Și apoi să veniți să arătați cu degetele voastre pline de ghiuluri de aur spre mine și cei ca mine, făcîndu-ne xenofobi.
Mila voastră cea de toate zilele. Nu.