Cautam un traseu de coborare spre fundul prapastiei, de unde sa putem explora turturii de gheata pe care i-a lasat in urma cascada care, azi-vara, umplea, cu susurul ei, valea parca uitata de lume de pe Meses. Ne taram, intai, cu pasi mici si cu multa precautie spre coborarea verticala, de care ne-am folosit si vara trecuta. Nu se poate face nimic, totul este sub zapada, fiecare orificiu din stanca abrupta care ti-ar putea veni in ajutor, este astupat de zapada. Sub care e gheata. Nici macar noi, care am trecut prin multe provocari, nu ne lasam atrasi de aceasta posibilitate. Ar mai ramane legarea unei franghii de trunchiul unui copac cazut peste vale, chiar la buza cascadei, dar in conditii de ger, coborarea libera pe o franghie este destul de neplacuta. Asa ca, nu ne mai ramane decat sa inconjuram prapastia, incercand intrarea in ea, prin cealalta parte a vaii. Un traseu la fel de periculos, avand in vedere ca trebuie mers pe o panta inghetata, cale de vreo 200 de metri. O panta in 80 de grade, acoperita cu zapada fina, ce nu te mai lasa sa vezi, nici macar sa simti crengile si bolovanii de sub talpa. Plus crengile casante din jurul tau, care cedeaza la orice mica atingere. Ne miscam doar pe canturi, centimentru cu centimentru.

Lupta pentru aer

O opresc pe aia mica imediat dupa ce ies de pe “europeana”, pe drumul ce duce spre Tabara Meses. Vorba vine “o opresc”, se opreste ea, unde vrea, pentru ca intru intr-un derapaj lent, chiar placut, fara nici un pericol, care face ca timpul sa se incetineasca. Iesim din masina, ne luam echipamentul precar, nici nu avem nevoie de mare lucru, doar de un cutit de vanatoare si un bokken, pentru eventualii caini, care s-au obisnuit, prin acea zona, sa sara la gatul aventurierilor. Cu atat mai rau pentru ei: nici unul dintre noi nu am mai exersat, pe viu, de mult, cu bokken-ul. Ne aruncam, in mars fortat, spre panta, puternici, odihniti, dupa aproape trei saptamani de odihna fortata. Dar aerul rece isi croieste drum, parca cu cutitul inspre plamanii nostri, in timp ce zapada, din ce in ce mai neatinsa, ne face drumul si mai greu. Dar ce mai conteaza: suntem in elementul nostru, gafaim, in cateva minute suntem uzi leoarca in aerul de minus 10 grade de afara, continuand accesul pe o panta, cu zapada neatinsa, ce duce spre creasta. Din cand in cand ne mai oprim, piepturile ni se comporta ca niste aspersoare, singurele zgomote care se mai aud sunt doar suieraturile noastre. Nu mai avem mult pana sus, pe creasta, aproape ca o luam la fuga, dar merita: privelistea care ni se deschide sus, in fata ochilor, este atat de plina de viata si in acelasi timp atat de lipsita de orice miscare, incat iti da senzatia trecerii spre o alta dimensiune.

Chemarea strabunilor

Zapada groasa, neatinsa, este la picioarele noastre, cat cuprinzi cu ochii. Stejarii se inclina, parca, in fata noastra, cu ramurile incarcate de nea. E atata liniste in jur, nu se aude chiar nimic, “suntem, din nou, acasa”, spune Calin, intins pe covorul de zapada ce-l cuprinde, parca, intr-o imbratisare rece. Soarele se vede deasupra noastra ca si un bec in fata caruia a fost trasa o cortina de ceata. Ne punem in miscare, iar bokken-ul intra, rapid in zapada pana la jumatate. Noi, dupa el. Calcand in zapada de peste 50 de centimetri, ai senzatia ca ai face un pas spre infinit, calci, lasi piciorul sa curga in jos, solul nu mai vine, doar intr-un tarziu, cand zapada iti ajunge pana la genunchi. Nu stiu de ce, am senzatia ca la fel simt si colegii care se aventureaza spre K2 sau spre Polul Nord: nimeni nu este alaturi de tine, decat gerul, vantul si zapada. Dau drumul unui strigat prelung, la care-mi raspunde doar un ecou ce loveste platoul in cel putin sapte tonalitati diferite. Suntem liberi, din nou, fixam cap compas Calea Romanilor si fara sa ne mai gandim la ce ar putea ascunde zapada sub ea, ne taram in nametii care parca incearca sa ne imobilizeze. Peretii Caii Romanilor sunt acoperiti de zapada, iar Calin nu se rabda sa nu incerce o saritura. Zboara vreo 3 metri, aterizeaza si-si continua caderea intr-o rostogolire cum scrie la carte. Suntem versati, am facut treaba asta de zeci de ori la Gradina Zmeilor. In alte conditii mult mai periculoase. As vrea sa incerc si eu, dar instinctul imi spune sa stau deoparte: picioarele mele nu sunt inca recuperate complet. Continuam drumul, trecem pe langa Grota Uriasului, nu mai coboram la ea, am vazut ce era de vazut azi vara, acum obiectivul nostru este cascada. Ocolim zona stanelor, pe acolo s-ar putea sa dam nas in nas cu niste caini ce-ti sar ciobaneste la gat si chiar nu avem nevoie de asa ceva. Trecem pe langa maracinisurile care marginesc panta spre vale si ne zicem ca ar fi mult mai usor sa ne punem, pur si simplu, pe spate, sa ne dam drumul la vale. Aiurea, zapada nu se lasa si degeaba ne tot aruncam, nu alunecam deloc in jos. N-avem ce face, continuam coborarea in sarituri scurte, ca si Armstrong, in timp ce pasea pe Luna, intr-o atmosfera cu o gravitatie mult mai redusa. Senzatia e chiar placuta, una de plutire. Ajungem, usor, fara nici o dificultate, la padurea ce continua in panta drumul spre vale. Un jogging scurt printre copaci si suntem la buza raului. Iar cascada este doar la cativa pasi, in fata noastra.

Bokken-ul blestemat!

Ca sa putem intra in prapastia unde cascada s-a transformat in turturi de gheata, trebuie sa urcam din nou si sa facem echilibristica pe o panta inselatoare de vreo 80 de grade. Alunecam des, nimic nu este in siguranta sub talpile noastre, nici o creanga de care te prinzi nu-ti poate oferi senzatia de linistire. Totul fuge de sub talpile noastre, iar crengile se rup la cea mai mica atingere. Ne ajutam, unul pe altul, cu bokken-ul, e dificil, dar traseul merita, dam peste o aglomerare de stanci in care bolovanii sunt pusi, parca, straturi peste straturi, de o mana umana. Dar totul e natural, mai ales bucata de stanca care atarna, amenintatoare, chiar peste capul meu. Schimband bokken-ul de la o mana la alta, il scap si acesta curge, linistit, chiar in rau, trecand ca un schior in saritura, peste buza vaii. Ajungem si noi acolo, primul meu gand este sa sar dupa el, dar simt, parca, o mana ce ma trage inapoi. Saritura ar fi una de la circa 8 metri, fara probleme, dar locul de aterizare ar fi chiar panta din fata, care nu-ti da nici o sansa de atenuare a caderii. Nu stiu cum, dar simt, izbitura ar fi ca a unei locomotive. Renunt. Nu si Calin, care apare din spatele meu si, fara sa ia in seama atentionarea mea, trece, in zbor, peste vale.

Fractura

Am stiut din prima clipa ca ceva e in neregula. Il vad cum, in loc sa aterizeze normal, panta din fata ii sare, parca, in fata, iar el curge, sub socul loviturii, spre vale. “Cred ca mi-am rupt piciorul!”, aud un icnet de jos, ceea ce ma infioara de-a dreptul. Calc, din nou, pe marginea vaii, dau sa ma arunc, dar ma opresc din nou: ce ma fac daca imi rup si eu ceva? Cine ne mai scoate de acolo? Intr-un loc ca ala nici macar SMURD-ul nu s-ar aventura. Ma uit neputincios spre Calinul care incearca sa se ridice, tinand in mana bokken-ul ala nenorocit. Nu poate sa paseasca. “Simt parca ceva cald in bocanc, sper sa nu fie rana deschisa!”, imi mai spune el, dar eu trec, deja, razant pe panta vaii, alunecand, injurand, si ajung, la mai bine de zece metri de Calin, si eu, jos, in vale, unde gheata se rupe sub mine. De acolo pot sa-l dirijez mai usor pe Calin, care vine spre mine cand tarandu-se, cand bataind intr-un picior. Si greul, de-abia acum incepe.

Masaj cu gheata

Cascada se vede in fata noastra, e superba, iar privelistea ii abate, macar pentru cateva clipe, gandul de la durere, lui Calin. Incerc sa gasesc un traseu cat mai usor spre baza unde am stat azi vara, pe niste bolovani imensi, dar prin valea ingusta nu se poate inainta decat sarind de pe un mal pe altul. La un moment dat, increngatura de ramuri si chiar trunchiuri de copaci e atat de compacta, incat nu se poate trece de ei decat incalecandu-le, intr-un echilibru atat de fragil, incat nesiguranta ma face sa-mi pierd aproape toate simturile. Ajungem, totusi, la baza, cu degetele aproape degerate, cu un Calin plin de zapada si amortit de durere. Isi desface sireturile bocancului si scoate afara un picior acoperit de un ciorap complet ud. Fara rana deschisa. Rasuflu usurat, chiar mai usurat decat el. Situatia asta o stiu, deja, am trecut si eu prin ceva asemanator la Calea Tibetanului. Isi pune piciorul in zapada rece, apoi in apa aproape inghetata, il masez un pic si, tragand usor de el, incerc sa i-l fixez la loc. Dupa care imping de talpa piciorului inapoi. “E la loc, acuma!”, imi spune el, moment in care dau jos esarfa din cap si i-l leg strans de glezna. Pune rapid ciorapii si bocancii pe picior, iar eu, intre timp, fac poze rapid: nu prea putem sta mult intr-un loc. Glezna tinuta nemiscata s-ar umfla imediat, iar Calin nu ar mai avea nici o stabilitate pe piciorul drept.

La adapostul turturilor

Cascada e minunata: in cadere, apa s-a solidificat lasand in urma o cavitate, la baza careia tot gheata e, a stropilor de apa, e ca si cum ai intra intr-un palat de cristal. Peretele vertical din jurul nostru e si el acoperit de turturi. Formele pe care le-a luat apa, in contact cu gerul, sunt din cele mai ciudate. Ai nevoie doar de un pic de imaginatie si te trezesti in alta lume. De fapt, noi chiar suntem in alta lume. Trebuie sa urcam. Drumul pana la masina e lung si dificil. Mult mai dificil decat la venire. Singurul loc de acces spre buza prapastiei e chiar peretele vertical pe care nu am avut curajul sa-l coboram. Pe altundeva nu se poate. Dau sa ma duc inainte sa caut traseul, sa matur zapada de peste crengi, sa fac niste trepte, sa-l pot scoate pe Calin de acolo, dar el porneste, din nou, primul: “Trebuie sa am ceva de facut sa nu ma mai gandesc la durere!”, imi spune el si-si face drum, ca un orb, cu bokken-ul in mana. Interesant, purtand grija lui Calin, totul mi se pare mult mai usor. Ori, poate pentru noi a devenit totul mai usor. Urcarea unei pante verticale, pe stanca, sub zapada, acoperita cu gheata. Floare la ureche! Suntem sus si privind inapoi, ne cuprinde ameteala. Intoarcem repede spatele prapastiei si luam panta in brate. Fortam totul in ritmul lui Calin. Iesim din padure, urmeaza cealalta panta, urcare pe canturi, fara alunecari, mai ales in cazul lui Calin. Din cand in cand il mai aud icnind, langa mine, a calcat rau. Dar, nu avem ce face. Nu e loc de oprire. Ajungem sus, pe creasta, din nou uzi leoarca, vorbesc mult cu Calin, sa-i abat gandul de la durere, aproape ca ma doare deja gura. Trecem de Calea Romanilor, urcam spre iesirea cu stejari, intram din nou in padure, de unde mai avem de trecut doar coborarea spre drumul de tabara. Alunecand, ca pe niste schiuri imaginare, marsul continua fara nici o oprire, aproape pana langa masina, unde, pe ultimii pasi, glezna lui Calin da semne de cedare completa. Dar, am invins, din nou!