Ma uitam la crapatura aia mica din stanca si, ciudat, nu simteam nici o retinere sau frica la gandul ca, peste cateva clipe, ma voi lasa sa alunec in bezna dinauntrul pesterii. Langa mine, Calin nici macar nu protesteaza: ne intelegem perfect, fara sa schimbam prea multe vorbe. Pesterile-s ale mele, asa a fost si la Cuciulat, unde doar un pas a lipsit sa nu facem pe speologii fara echipament. Intrarea in grota nu este mai mare decat latimea umerilor si, din cate mi-am dat seama, urmeaza o panta in jos. Inspre unde, habar nu am. Ma intind pe spate si-mi introduc picioarele in pestera. Cu mainile ma prind de buza de afara a grotei si-mi dau drumul inauntru. Cu toate acestea, cu mainile intinse, dar cu mai bine de trei sferturi din corp in pestera, nu-mi dau, inca, seama, unde am intrat. Imi desprind mainile de stanca, iar Calin, intins pe burta, mi le prinde si, incet, imi da drumul in jos. In sfarsit, pot sa-mi aprind lanterna, scrutez intunericul, iar, la nici 5 metri de mine, doi ochi rosii ma privesc fix, aducandu-ma in starea unui aisberg, cu toti perii de pe piele ridicati.

Bicicletele, model rucsac

Cred ca nu exista picior de om in Zalau, ba chiar in Salaj, care sa nu fi auzit de Muntele Meses. El este urcat, zilnic, de sute de automobilisti. Cu toate acestea, putini sunt care stiu ce ascunde Mesesul privirilor itite dupa geamurile masinilor. Cu toate ca preveziunile meteo erau destul de sumbre, atat pe net, cat si la teveu, a fost suficient ca, sambata dimineata, la 9, sa ma urc pe biczi si sa fac cap compas Zalau. Zeii mi-au zambit si, doar dupa cativa kilometri, soarele a scos capul dintre nori. Pedalez ca nebunul, intru in ritmul obisnuit de 24-25 la ora si Zalaul isi deschide portile, la doar dupa o ora si ceva de tras la carma. Calin ma asteapta, deja, isi aseaza, si el, bici la drum, ne fixam rucsacii si iesim la bulevard. O luam pe Republicii, urcam panta, iesim sus in Bradet si, dupa o ultima fortare, cotim la stanga, la drumul de acces inspre tabara de pe Meses. Facem o prima halta, ne udam gatlejurile crapate de suvoiul de aer tras fortat inauntru, in timp ce, la nici 5 metri de noi, o veverita isi face programul de dimineata, fara a da semne de teama. Nici nu are de ce, ne-a simtit, facem parte din natura, chiar daca avem forme umane. Ne punem, din nou, pe roate si tragem, cat se mai poate, la carme. Nu se poate prea mult. Calin poate mai mult. Dar, dupa un timp, ajungem sa impingem, amandoi, bicicletele, pe langa noi. La bifurcatia ce duce spre tabara, cotim dreapta, apoi facem spre stanga, taind padurea in panta, fara sa urmam vreo carare. Undeva, dupa vreo 400 de metri de maturat cu limba frunzisul de jos, din cauza efortului imens, dam peste niste ciupercari, care se uita ciudat la noi. “Nu-i chiar un traseu cu bicicleta”, zice omul, la care dam binete si ne vedem de drum. Avem, deja, o anumita experienta al bike climbing-ului, doar l-am avut si pe Rakoczi pe biciclete. E drept, n-a fost nici pe departe la fel de greu ca cel de acum. Nu am trecut, pana acum, dupa 6 expeditii la raboj, niciodata printr-un efort fizic asemanator. Impingand bicicleta, alunecand pe crengi si frunzis, pe picioare imi rasar niste umflaturi cat pumnul, cauzate de muschii ce vor sa erupa. Nici Calin nu e in al noualea cer, facem, din ce in ce mai des, opriri. In momentul in care punem jos bici-urile si rucsacii, cadem gramada fara sa ne alegem locurile. Si unde mai pui ca suntem abia la inceput. La urma-urmei, nici nu stiu ce ne impinge din spate. Vointa? Nu, nu facem treaba asta obligati de ceva sau de cineva. Pur si simplu, cred ca e vorba de altceva. Suntem doi nemuritori ce au facut contract cu natura.

Renasterea

Am ales acest traseu din cauza lui Calin, care il mai urmase, in urma cu vreo 23 de ani. Nici eu nu aveam habar ce putea sa ascunda Mesesul privirilor indiferente aruncate din fuga masinilor. Este un Meses cu totul altfel, unde, incredibil, la cativa kilometri de Zalau, poti regasi linistea atat de atotcuprinzatoare, ca-ti vine sa te cauti pe sine. Suntem in varf, iar Calin ma ia de o parte si ma duce intr-un loc de unde se poate vedea, in departare, primul obiectiv pe care vrem sa-l vizitam: Pestera Alba, zice el, dar aflam, mai tarziu, de la un om de prin partea locului, ca se numeste “Groapa Uriasului”. Focalizam binoclul si orizontul vine spre noi cu singura aglomerare de stanci din acea zona, stanci albe, pentru ca au depuneri milenare de calcit. “Acolo-i pestera. Nu mai stiu ce a mai ramas din ea, pentru ca ultima oara am calcat pe aici in urma cu ceva ani”, imi zice Calin. Strangem, asadar, din nou randurile, ne urcam pe biczi si atacam frontul de stanci de la orizont. Drumul pana acolo nu este chiar greu, e mai dificil, poate, pentru pneurile bicicletelor si frane, ce scartaie plangand la solicitarile terenului accidentat. Trebuie sa parasim cararea si sa intram prin niste stufarisuri, unde spinii lasa urme adanci pe bratele si picioarele noastre. Bicicletele nu patesc nimic, doar le purtam in brate. Pe carari scoase din amintirile lui Calin, ajungem la buza stancii ce adaposteste pestera, o aglomerare mare de gips si calcar fisurat, ce se intinde, vertical sub noi, vreo 10 – 12 de metri.

Groapa Uriasului

Lasam bicicletele acolo, sus, desi cred ca amandurora ne-a trecut prin cap sa le luam cu noi, intr-o coborare inedita pe pereti. Este nevoie de atentie marita: pe langa coltii de piatra ce-ti intra in talpi si te taie exact la tendonul lui Achile, mai sunt si spinii, care vor, neaparat, sa te cuprinda intr-o imbratisare sangeroasa. Ajungem, in cele din urma, jos si ne uitam, uluiti, la cele doua gaurele care duc in pantecele stancii. “Pe cand am fost eu aici, intrarea era mult mai mare. Se pare, ca, in timp, s-a erodat”, spune Calin. Nu-i nici o problema, privesc, deja, gaurile cu ochi critic si ma gandesc cum sa fac sa vad ce-i inauntru. Pipai intunericul cu lanterna, insa prea multe nu mi se destainuie. Fara sa mai stau mult pe ganduri, ma las pe spate si imi dau drumul inauntru. In ultima faza de plonjon, Calin ma tine de maini, pentru cazul in care ar trebui sa ies rapid de acolo. Dar, e in regula. Ajung inauntru, ma proptesc bine cu picioarele de peretii pesterii si incep sa explorez necunoscutul. Intre timp, Calin vine si el, alunecand, langa mine. Descoperim ca pestera are doua nivele, ca si un apartament cu doua camere. Exista urme ca ar fi locuita de ceva animale. Nu vreau sa stiu de care. Exista cel putin trei fisuri in care grota isi continua nebuloasa in stanca, insa este imposibil sa treci dincolo de ele. Luminand peretii, sangele ingheata in mine, cand lumina-mi reflecta doi ochi rosii. Raman fixat cu lanterna in acel loc, mi-e imposibil sa fac o miscare, il atentionez si pe Calin ca ceva nu-i in regula. Dupa cateva momente, creierul incepe, din nou, sa prelucreze imaginile, si-mi dau seama ca am dat peste primul liliac din viata mea. Care se afla la doar 3 metri de mine. Si care, saracul, se sperie de lumina si trece, razant, de mine, ma loveste in sold si se ascunde, cine stie unde, pe la spatele lui Calin. E ciudat sa stai sub tone de stanca. E chiar ciudat de linistitor. De fapt, cred ca doar noi suntem ciudati. Aproape ca mangaiem peretii grotei si dam peste un filon de gips cu depuneri de calcit – cristal, mai pe intelesul tuturor, ce straluceste vesel in lumina lanternelor noastre. Intre timp, aud niste zgomote infundate din fundul grotei, nu-i spun nimic la Calin, ci ml zoresc, doar, sa faca cale intoarsa. Recunosc, nu as vrea sa stiu pe cine am deranjat. Dupa ce elibereaza gura pesterii, ma imping, pe spate, spre iesire, in zgomotele ce devin, tot mai tare, infundate, parca ar fi undeva chia langa mine. Intind mainile afara, Calin ma apuca si ma trage din grota, eu fixand, tot timpul, cu lanterna intre dinti, ceea ce las in urma. Afara, la lumina soarelui, Calin ma intreaba: +Ai auzit si tu? N-am vrut sa-ti spun nimic, sa nu te alarmezi;, zice el. Culmea, nici eu nu am vrut sa-i spun nimic, sa nu-l alarmez.

Cascada

Ne recuperam bicicletele, ne incorsetam, din nou, cu rucsacii si pornim spre un drum stancos, o aglomerare de calcar fisurat, ce fusese, probabil, calea romanilor ce au venit sa ingenuncheze Porolissensisul. Ei cu carele de lupta, noi cu Mountain Bike-urile. Muntele o da spre o panta, in jos, pe care ne lasam frau liber, iar in goana noastra, trecem de o stana, langa care un localnic repara un gard. La initiativa lui Calin, ne intoarcem din drum, desi se aud niste latraturi ca in “Cainele din Baskerville”; trebuie sa-l intrebam pe om pe unde ajungem la cascada. “Musca cainele?”, urla Calin din departare. “Ne, se da doar la oi”, vine raspunsul. Interesant de mentionat faptul ca toti cei care am stat de vorba, in deplasarile noastre, sunt niste oameni foarte deschisi, amabili – poate asa iti vine sa te porti cu niste ciudati pe care-i vezi pe varf de munte, cu bicicletele. Omul ne arata un fel ruta pe care trebuie sa o urmam, dar nu spune nimic de faptul ca panta este al dracului de alunecoasa si periculoasa. Ne dam drumul pe biciclete, printre copaci, crengi, santuri etc, rotile icnesc sub noi. Nu stiu daca cineva, dintre toti cunoscutii nostri, s-ar mai deda la asa ceva. E mai mult decat un Eco Challange. Iarba acopera un santulet, pe care Calin il ia din plin. E ca si cum ai pune frana de mana – esti aruncat in fata. In cazul sau, pe ghidon. Ghidonul este la nivelul bazinului. Ergo, da zdravan cu amuleta in furca. Aud doar suierul ce-i scapa din gatlej. Trecem de o pajiste inclinata proaspat cosita, dupa care, ajungem, din nou, in padure. Din nou in coborare. Pe biciclete. Se aude, deja, murmurul apei. Locurile sunt neumblate, dovada grupurile numeroase de ciuperci peste care dam. Dupa un timp, in fata privirilor ni se deschide rapa, la baza careia curge un fir de apa, pe un fundal bolovanos. Incredibil, dar suntem in Salaj. Mai mult, la doar cativa kilometri de Zalau. Pornim in cautarea cascadei, pe care Calin o viseaza de 23 de ani. Ca sa nu pierdem timpul, Calin merge in amonte, iar eu in aval. Curios, norocul este de partea mea, iar dupa cateva salturi de echilibristica, din copac in copac, ajung in groapa, un fel de golfulet, unde paraiasul se revarsa de la o inaltime de circa 5 metri. De sus, de unde am incercat eu sa ma apropiu de cascada, groapa de acumulare pare inaccesibila. Ma uit, uit de mine si de Calin, si mai ca imi vine sa pornesc, singur, intr-o coborare solitara. Amorteala imi este risipita de strigatul unui uliu – e clar, cineva acolo sus ne iubeste. Asa ca, pornesc inapoi, de data asta direct pe firul apei. Bolovanii sunt alunecosi, insa incredibil de curati. Ajung inapoi la locul in care ne-am lasat bicicletele si il astept si pe Calin. Dau drumul unor strigate, iar uliul il aduce, dupa un timp, si pe Calin. Fara sa judecam – ratiunea nu are loc in astfel de locuri, coboram biciclete in vale, ne urca pe ele, si ne lasam la vale, in apa ce sopteste ademenitor. Este o senzatie extraordinara si doar al nu stiu catelea simt ne opreste chiar la buza cascadei, altfel azi puteam scrie ca am facut si bungee- jumping cu bicicletele. De mai ramanea ceva din noi. Lasam bicicletele scaldate chiar la buza cascadei, iar noi, cu rucsacii in spate, cautam un loc de coborare spre groapa de acumulare a apei. Nu e mult, doar vreo 25 de metri de prapastie, unde, cu ani in urma, doua vite s-au facut ferfenita, alunecand in gol. Noi nu suntem vite, iar ele habar n-aveau, probabil, de alpinism. E stanca, Calin are prioritate, iar el descopera, cu repeziciune, locurile in care poti sa te proptesti fara probleme. Ajunge jos, se uita critic la mine cum vin dupa el. Trec testul. Stanca mi-e deja un prieten apropiat. Nu cred ca mi-ar putea face ceva rau. Jos, in groapa de acumulare, e ceva senzational. Parca ai fi intr-un vulcan, dar din care erupe apa si nu foc. Apa se prelinge pe pietrele late, ca si cum acestea ar plange. Calin vrea, neaparat, o poza sub cascada. Este un fel de adancitura pe care apa a facut-o, cu trecerea timpului, inauntrul stancii de pe care cade nestingherita in gol. Pana sa ajunga acolo, e ud tot. Cu rucsac cu tot, pentru ca a uitat ca mai are ceva pe spate.

Revansa

E o senzatie ca si cum ai fi intr-o gradina japoneza, dar una care a fost mult timp neglijata de stapani. Apa aia, ce se rupe de sus, cade in gol, se prelinge de-a lungul unor stanci – baraje naturale, trunchiuri de copac rasucite in directii imposibile, radacini crescute aiurea, crengi adunate in groapa de acumulare de furia apelor, toate acestea te lovesc, dintr-o privire, in toti senzorii, asa de puternic, incat incepi sa vibrezi. Asimilarea celor vazute dureaza mai mult, asa ca stam, mai bine de o ora, in acel loc. Dupa care, ii arat, la Calin, un alt traseu de urcare, ce pare mai accesibil corpurilor noastre lovite si zgariate. Aiurea, dupa vreo 40 de minute de catarat nebun, alunecus, prize ratate cu copaci fara radacina, bucati de stanca pravalite in gol, reusim, cu greu, sa ne punem la adapost. Privim de sus, pe unde ne-am urcat, si cadem de acord, ca de coborat ar fi aproape imposibil. Oboseala si starea de sfarsire fizica ne joaca renghiuri. Ne recuperam, in cele din urma, bicicletele si incepem sa facem cale intoarsa pantei pe care am coborat, cu cateva ore in urma, in goana bicicletelor. E o panta de cel putin 80 de grade. Sub talpi, nimic altceva decat frunzis si crengi inselatoare. Rucsaci in spate. Calin isi ia bicicleta in spinare. “E mult mai usor asa, doar trebuie sa…” si da cu fata de sol. Cu rucsacul peste el. Acoperit si de o bicicleta. Pentru moment, nici nu stiu ce sa fac, sa rad, sa fiu serios, vad doar niste ochi ce ma privesc mirat din stratul de frunzis, printre spite. “…ai grija unde pui piciorul”, isi termina omul, tardiv, atentionarea.

Lupta cu noi

De aici incolo, e un adevarat tur de forta. Am mai vazut pe la Discovery, antrenamentele baietilor de la SAS, e doar un joc de pustani, pe langa ce facem noi. Sa urci, in soarele ucigas, o panta din ce in ce mai dura, cu bicicleta in spinare, te omoara, incetul cu incetul. In varf, aceeasi chestie de perceptie – uitandu-ne in urma, pare ceva incredibil de realizat. De fapt, noi suntem incredibili. Suntem atat de sleiti fizic, incat chiar si pasul pe care-l facem, cu incetinitorul, provoaca dureri mari. Nu mai distingem mare lucru in jurul nostru. Ca urmare, spinii ne iau, din nou, in primire. Incercam, incet, sa ne recuperam suflul, nu stand intr-un loc, ci imprimandu-ne o deplasare matematica, ca a unui pendul, monotona. Suntem in afara timpului si spatiului, nici nu stim cum am ajuns inapoi in varful muntelui. De unde, ca niste nebuni, ne dam drumul in jos, pe biciclete. Deseori, rotile blocate de franele trase la maximum, continua sa tina in miscare bicicletele ce aluneca, din inertie, in jos. Palmile si degetele de la maini incep sa urle de atata durere in forta cu care strangi de frane. Nu ai de ales: scapi o clipa frana si esti un om mort. Nu te mai poate opri nimeni. Calin aprecieaza gresit o poteca, ce ascundea, sub frunze, un santulet, iar, ca urmare, mai trage una in ghidon cu amuleta. Asta-i expresia lui, spusa printre sughituri. Eu obisnuiesc sa numesc fazele astea altfel. Stiti si voi cum. Iesim, dupa cateva clipe, la un drum de munte, batatorit, pe care putem slabi franele. Copacii curg in urma noastra cu o viteza din ce in ce mai mare. Se vede, deja, si drumul european, in care tisnim ca doua rachete. Uitam de frane. Coboram Mesesul in siguranta a 60 de kilometri pe ora, pe biciclete. In urma noastra, emblemele galbene cu uliul flutura nebune. Am aparut din neant, si tot acolo ne vom intoarce. Saptamana viitoare.