„O să mă desprind un pic de coardă. Mai e doar o jumate de metru pînă jos la culoar și vreau să văd unde duce”, zice Călin, iar eu degeaba îi spun să nu lase coarda din mînă, pentru că, știu, hotărîrea lui fusese deja luată. La fel aș fi procedat și eu. Acu, să știi, noi recurgem la coardă doar în faze extreme. De alea căcăcioase, în care riscul este maxim.
Lasă, deci, coarda din mînă, singurul fir ce-l leagă de mine aici sus, la 15 metri deasupra lui, și se prelinge în culoarul strîmt. Nu stă nici o fărîmă de secundă stabil și începe să se ducă la fund. Urletul ăla de surpriză a venit spontan și nici acum nu înțeleg cum a reușit să combine căzătura în gol cu țîșnirea în sus, prinzîndu-se de capătul corzii. E speriat rău și-i bate inima cu zgomote de tobă. Eu, de sus, filmez totul pe video, în timp ce asigur coarda. El, jos, cu o mînă înfășurată pe coardă, începe să facă poze. La urma urmei, sîntem exploratori, înainte de toate. Restul, chestii de astea insignifiante ca accidentările ori chiar neantul, mai pot să aștepte.
Acu, încearcă să-ți închipui coloanele alea trei, mari și înalte de la Grădina Zmeilor. Acolo unde este, la baza lor și un culoar, unde toți își fac poze, normal, e un loc deosebit. Vezi în fața ochilor tăi coloanele alea? Acu bagă-le în pămînt, astfel încît doar vîrfurile să le fie la nivelul solului. Iar baza lor, jos, în pămînt.
De fapt, de stau acu să reiau tot filmul în gînd, ar fi trebuit să ne gîndim că, dacă e o avenă, pîlnia ei începea de sus, de la sol. Și e una dintre cele mai mari avene din Sălaj. Nemarcată, necartată. Și necolmatată. Iar pe culoarul de jos, de la întunecimea bazelor coloanelor, nu poți intra, doar dacă treci peste puț. Peste puțul în care era să dispară Călin. Iar culoarul ăla ducea spre altceva. Cel mai sigur, spre o altă peșteră necunoscută.
Am botezat-o Avena Zmeilor.
În cele din urmă, Călin urcă la nivelul solului, ajutîndu-se de coardă, încă alb la față. „Nu mai fac de astea!”, zice el. Da, textul ăsta deja îl știu pe de rost. E doar așa, o vorbă. Chemarea, însă, cînd vine, e mai puternică.

Între Văi, apoi după Dosul Haitii

Ne-am ghidat după o hartă veche, din 1991, ai unor speologi maramureșeni, hartă cu descrieri făcută după o bibliografie și mai veche. Nici nu ne gîndeam că după aproape 25 de ani, natura s-ar putea să se fi dat peste cap. Așa că am luat-o spre Surduc, trecînd de prima bifurcație spre dreapta, care duce la Brîglez – la Casa Tîlharilor, și urmînd a doua ieșire, spre Cristolțel.
Norocul nostru că e toamnă, iar vegetația deasă s-a retras, și se pot vedea toate tainele pădurilor ascunse pînă acum. Harta noastră ne arată că „festivalul” peșterilor ar începe de undeva de dinainte de Cristolțel, luînd-o de-a curmezișul spre Solona. Intrăm, totuși, în Cristolțel, încercînd să adunăm niște informații mai precise. Dăm peste un bătrînel, ce stătea la soare pe banca din fața casei. Îl întrebăm de locul numit „Dosul Haitii” și ne explică, oarecum, pe unde ar veni. Dar de peșteri nu știe nimic.
Iar speologii maramureșeni vorbesc de peșteri mari, cu nume sonore, ca Peștera cu Buștean, Peștera cu Oase ori Peștera Mare. Toate cu o dezvoltare de zeci de metri. Plus zeci de abriuri și grote.
Ne întoarcem, așadar, în locul de unde am văzut, de pe drum, falezele, iar acum, la o privire mai atentă, observăm chiar și cîteva guri negre în zidurile respective, ce nu pot fi decît peșteri. Cam așa cum se vedea din depărtare și Peștera Buhii, de pe lîngă Brusturi.
E mult de urcat, e abrupt, ploile din ultimele zile au transformat covorul de frunze de pe jos într-un tobogan veritabil, dar e soare, e frumos, nu sînt țepi, iar noi sîntem într-o formă de zile mari. Gîfîim, rîdem, transpirăm, mai facem cîte un popas scurtuc, de o bîrfă, rîdem iară, și urcăm, în cele din urmă, cei circa 300 de metri de deal, ieșind chiar la capătul unei formațiuni stîncoase, ce se întinde, n-o să vă vină să credeți, peste un kilometru, de-a lungul văii, un zid compact, înalt de peste 20 de metri, cu porțiuni etajate, ici-colo, dînd la iveală grote, abriuri, arcade, fisuri și, în general, niște imagini mirifice. De asta i-am zis Marele Zid surducano-cristolțelean.

Sus-jos, de-a lungul Marelui Zid

Ne mișcăm ușor, la baza Zidului, înmărmuriți de ceea ce vedem. E alunecos, dar este un fel de potecă pe care se poate merge. Zidul se curbează, se îndoaie peste noi, se formînd în unele locuri niște săritoare enorme. Tot sperăm să dăm de peșteri, însă se pare că ele nu-s aici. De fapt, noi, din drum, nu aveam cum să vedem baza Zidului, ci partea de la etaj. Sperăm că, după traseul de jos, să putem coborî de pe acoperiș la primul etaj. Aproape două ore ne-a luat traseul de la un capăt la altul al Zidului. În multe locuri, gresia e mîncată de mii de găuri micuțe, punctate parcă pe suprafața ei. În multe locuri, zidurile sînt îmbrăcate cu mușchi verde, proaspăt și moale. Apoi, la capătul traseului, intrăm într-o vale adîncă, care, la urcare, se termină cu un abriu de levigare enorm. Natura poate creea niște locuri care te lasă fără cuvinte. Ieșim pe acoperișul abriului, ceea ce ne duce, apoi, la creasta Zidului, traseu pe care-l urmăm, de data asta în sens invers, față de cum am venit. Sus, dăm peste niște terase atît de plăcute, încît chiar nu-ți vine să mai pleci de acolo. Iar soarele bate puternic peste noi, cu o căldură plăcută de septembrie. La una dintre terase, mă las pe burtă și, cît se poate, arunc o privire în jos. La circa 10 metri adîncime, Zidul face un etaj, probabil cel pe care l-am văzut de jos, din drum, și unde ar putea fi niște peșteri. Ori, poate, doar grote. Imposibil de ajuns acolo, fără echipament complet de alpinism.
Apoi, parcă simțind ceva în neregulă, mă îndepărtez de muchia acoperișului și, după vreo 30 de metri dau de o adîncitură enormă în pămînt. Stăm surprinși amîndoi, încercînd să ne dăm seama ce ar putea ascunde culoarul îngust de sub noi, departe sub noi, la circa 15 metri adîncime. Îl înconjurăm neputincioși, pînă cînd Călin găsește un posibil punct de coborîre și își trece coarda pe după trunchiul unui carpen tînăr, după care în jurul său, pentru o coborîre în rapel, dar fără opritor. E avena Zmeilor.

În Dosul Haitii

Ne-am dat seama că dacă zona Marelui Zid a fost cea numită Între Văi, partea care urmează de după acoperiș, spre Solona, poate fi doar Dosul Haitii. Pădurea tînără ascunde la fiece pas trambuline de stîncă, practic, în orice loc poate fi vreo peșteră. Iar văile adînci și neguroase se întretaie unele pe altele. Călin coboară pe o astfel de vale, ce se închide, apoi, într-un alt zid, cu găuri negre de grote, eventual peșteri, imposibil de ajuns la ele. La una dintre ele se poate observa chiar și o colonație ca la Casa Tîlharului, din Brîglez.
Începe să facem cale întoarsă, urcăm înapoi pe acoperiș, căutînd un loc pentru coborîre. O coborîre destul de anevoioasă, dat fiind că o facem printre niște fisuri ale Zidului, dar un zid – altul, decît cel pe care l-am făcut de la un cap la altul. Ne dăm seama că am deviat rău de la traseu. La un punct de oprire, pentru calmarea mușchilor încordați, auzim sub noi, la vreo o sută de metri, zgomotele unei turme de oi. Un cîine ciobănesc mare, apare deasupra noastră, dar pentru că el e cel care a intrat în raza noastră, stă cuminte, ne măsoară din priviri, și cu un ocol mare, coboară la turmă. Vîntul bate dinspre turmă spre noi, așa că cîinii de jos nu ne simt. La rîndul nostru, facem și noi un ocol, lăsînd turma mult în stînga noastră, ieșind la cîmp, căutînd baza.
Mai avem de făcut un traseu. Rapid, pentru că soarele apune.

Peșterile de lîngă drum. Surduc

Cînd ne întorceam, data trecută, din traseul de la Toplița, pe drumul Surducului, zona în care se circulă nebunește, am surprins cîteva grote și niște formațiuni stîncoase ciudate. Dar era deja noapte și le-am păstrat în memorie, pentru următoarea escapadă. Înainte ele nu se vedeau, chiar dacă-s la marginea drumului, din cauza stufărișului des care le acoperă.
E un abriu, primul punct, mare, în formă de pîlnie. Priveliște superbă din drum, cu condiția să-l vezi, în goana mașinii. Apoi, vine o grotă, cu o dezvoltare doar de 4 metri, plină de gunoi. Din păcate. Imediat după grotă, o peșteră artificială, în formă de L întors. Cam 10 metri în interiorul stîncii, după care o cotitură spre stînga, de circa 4 metri. „Găurile” de genul ăsta sînt dese în zonă, mai ales spre Cliț, oamenii folosindu-le chiar și ca pivnițe. Cel mai probabil, tunelul acesta a existat, în formă naturală, și înainte, și doar a fost mărit ulterior de către oameni.
La ieșirea din tunel, Călin prinde un asfințit magnific cu aparatura. Așa, ca pentru încheierea unei zile superbe.