Măcar pentru cîteva momente am vrut să ne simțim cei mai înalți sălăjeni, să putem privi pînă dincolo de zările obișnuite, atît cît ne lasă barierele vizuale. Așa că, am urcat pe cel mai ai înalt vîrf din Sălaj – Măgura Priei, am luat în brațe borna de la 996 de metri, am așezat-o la locul ei, pentru că era, normal, smulsă, după care ne-am urcat în fagul din apropiere, cît se sus am putut, pînă cînd zările s-au deschis în fața privirii noastre și aveam impresia că tot Sălajul e la picioarele noastre.
Mici și ca într-un puzzle, undeva sub noi se vedeau căsuțele Cizerului și Priei. Tot așa, se vedeau niște rupturi imense de dealuri, iar într-un loc, o pată albă, cît un timbru, ce, pe moment, nu am putut să o identificăm. Mai încolo ne-am dat seama, după ce am coborît în adîncimea ei, după câțiva kilometri de delir prin imensitatea verde, că era vorba de Rîpa Albă, un loc practic neexplorat.
Mereu între extreme. Cam asta facem noi. Pînă la extremul cel din urmă. Oare încotro, după ultima barieră?

Turnurile de veghe

Ieșim din Cizer, urmînd cursul spre Vînători. Se văd, deja, în zare, lanțurile deluroase, care culminează cu Măgura Priei. Pe undeva, după vreo 12 kilometri după Cizer, e o bifurcație spre stînga, un drum pietruit, care începe să urce. Apoi, se bifurcă spre Pria, dar noi ținem mereu dreapta, spre izvorul care ar trebui să fie punctul de plecare spre cucerirea vîrfului. Apa e rece și plină de viață. Deși e cald, se mai poate simți cîte o urmă de vînticel, care dă impresia că te mai răcorește. Totuși, sîntem deja la circa 600 metri altitudine și se simte. Ne strîngem catrafusele din portbagaj și o luăm la pas, urmînd drumeagul.
Mai încolo dăm peste o „chestie” de beton, care, bănuim noi, ar fi o scenă construită pentru festivalurile de la Pria. Sincer, nu-și are locul acolo, în imensitatea verde. Ar fi putut fi ceva din scîndură, demontabilă și construibilă la loc, cînd e nevoie de ea, de scenă, dar… fiecare după cum gîndește.
La cîteva sute de metri, pe versantul muntelui, se vede o aglomerare de stînci, care parcă se cațără conice, una peste alta, spre zare. Ar putea fi chiar ruinele turnului roman de veghe și supraveghere a fostului drum al sării, care venea dinspre Turda și ducea înspre localitățile de pe Valea Someșului, urmînd apoi firul spre Europa Centrală.
La bazele ei, a stîncilor, care chiar seamănă a turnuri de veghe, ne dăm însă seama că nu e vorba de ruine. Ori, poate că ruinele nici nu mai există. În orice caz, locul e speficic de stat la pîndă.
Intrăm, fără nici un preambul, la cucerirea conurilor de piatră. Sînt mai multe, așezate aiurea, una peste alta, cu înălțimi de pînă la 12-15 metri.
Ni se pare că unul dintre pereți poate fi escaladat ușor, în sensul că face niște praguri și colțuri, de care orice nebun care practică escalada la liber are nevoie ca de aer. Altfel, rămîne în aer.
După cum icnește Călin, se pare că peretele nu e chiar așa de ușor de luat. Dar, după ce-și depune ofranda de zgîrieturi pe colțurile stîncii, ajunge în vîrf. Mă pregătesc și eu de urcat, în minte răsunîndu-mi doar cuvintele pe care Călin mi le repetă de cîteva zile – Ce poate face un om, poate face și alt om.
Prima senzație de nesiguranță apare chiar după ce urc pragul de jos. Nu e că pici cîțiva metri, e că, dacă se întâmplă să cazi, dai cu totul într-un sol pietros, bolovănos, înclinat și nu te mai oprești, decît undeva departe, jos, la baza versantului.
Caut cu disperare colțuri de care să mă lipesc, dar nici una nu-mi oferă siguranța de a trece mai sus. Pipăi peretele înfrigurat, scobind chiar cu unghiile, pînă cînd rămîn blocat într-o poziție fără de ieșire. Călin e mai lung ca mine și are mai multă experiență. Și el, pur și simplu, nu se gîndește la cădere. Eu, nu știu de ce, am stări difuze de nesiguranță, din ce în ce mai dese. În fine, recurgem la unica soluție, pe care acum o și patentăm filmînd-o, așa că omul se prelinge în josul stîncii, se ancorează în degete și îmi oferă ștaiful de la bocanci. Mă întind după el, de-mi troznesc oasele, dar îl apuc și încep să ma trag în sus, descoperind, apoi, tot mai multe colțuri, de care să mă lipesc.
Sus, în siguranță, printre zeci de flori, clopoței, care parcă îți zîmbesc de bun sosit, sentimentul e grozav. E ca după o renaștere.
Luăm, apoi, la rînd toți pereții, dansînd pe sîrmă. O sîrmă care încă mai ține, după care ajungem gîfîind la un podiș, care deja ne lasă să ne facem o impresie asupra lumii de jos.

Fără concesii. Cu versantul în piept

Adevărul e că poți urca până aproape de vîrf și urmînd drumeagul. E mai lejer, însă ocolește mult și… pînă la urmă, cel puțin pentru noi, unde e plăcerea? Așa că părăsim cărarea și intrăm direct pe versant. Planul înclinat, acoperit cu vegetație luxuriantă, efectiv te mîngîie pe piept. Opriri scurte facem doar cînd dăm de niște urme de umbră, iar adierele răzlețe sînt extrem de revigorante. Corpul are un fel de arc interior, care știe exact cum e programat. Te duce, chiar și icnind, pînă unde ți-ai propus lucrul ăsta, după care pocnește și fiecare fibră din tine trece în mod de relaxare. Vîrful, mărginit de un pîlc de copaci, pare tot mai aproape, apoi parcă se tot depărtează, pe măsură ce pașii sînt tot mai greoi. Dar ajungem sus, în locul în care zarea e la picioarele noastre.
Ne oferim doar cîteva clipe de destindere, pentru că știm, în cazul în care ne decuplăm, nimic n-o să mai funcționeze. Trecem la cercetarea versantului celălalt, din spatele nostru, și dăm peste o zonă întinsă, ca trecută prin excavator. Sînt urme de mistreț. Urme de turme. De mistreți mulți și supărați. Și, cu toate că urmele par vechi de aproape o săptămînă, nu e bine să rămînem prea mult prin zonă. Nu te pui cu mistreții. În goana lor, nu există nici un obstacol, cu atît mai puțin uman.
Găsim, mai jos, niște văi, dar vegetația e atît de puternică, încît nu se poate face nimic. Așa că, după un ocol destul de mare, ajungem înapoi la bază, pe vîrf și hotărîm să coborîm versantul, de data asta pe urmele vizibile ale taff-urilor, ceea ce, evident, ne va arunca spre o cu totul altă zonă, decît cea pe care am urcat.
Ai crede că e mai ușor la coborît. Nu e așa. Să cobori o pantă înclinată, în zig-zag, vreme de aproape o oră, îți cam face să pulseze gambele. Însă, natura oferă terapii de moment, care te fac să uiți de efort. Zgomotul nostru uman face ca o familie de ulii să se înalțe în zbor, deasupra noastră. Apoi, incredibil, apar niște corbi, despre care Călin spune că-s foarte rari. Probabil că veți spune că delirăm și că erau ciori, dar nu, pînă la urmă poți face o diferență destul de reușită între cele două păsări. Corbii îs mai mari, mai negri, iar cîrîitul lor e amenințător. Și, în plus, știți ce gălăgie pot face cîteva milioane de greieri care împînzesc pajiștea? Conviețuind cu alte mii de insecte. Dar e o gălăgie plăcută auzului.
Dăm peste mai multe izvoare și îmi amintesc că am citit că cei din Pria au domesticit aceste firuri de apă, transformîndu-le în fîntînele.
Pînă la urmă, singurul nostru gînd e să ajungem înapoi la izvorul nostru, de la bază, să ne putem răcori.

Rîpa Albă, marea necunoscută

Un bătrîn spăla ceva găleți, ceva mai încolo, de izvor și ne dă binețe. E prima persoană pe care o vedem, de cîteva ore bune. Merg spre el și-l întreb dacă-i din zonă și dacă știe pe unde ar fi Rîpa Albă.
Răspunsul lui e ceva cum că ar fi de cealaltă parte a lumii.
„Apăi e departe. Trebuie să ieșiți cu mașina la drum, dar să nu mai mereți înapoi spre Cizer, ci spre Pria. Și tăt mereți, cale de fo două ori, cît e de aici, pînă la drum, apoi îți vedea voi un staul, după care mai mereți încă o dată cît ați mers. Apoi, coborîți de pe drum, dar fără mașină și veți vedea niște pruni. Știți ce-s aia pruni, nu? (i-am zis că sîntem din Zalău, ceea ce, se pare, i-a lăsat loc mult loc de interpretare asupra cunoștințelor noastre pomicole). Ei, și mai din jos de prunii ăia, se rupe dealul și e Rîpa Alba. E adîncă”, ne avertizează bătrînul. Deci, e clar nu? Ca o hartă de autostradă ce nu e.
Deci, mergem. Și, după un timp destul de lung, dăm peste cirezi de vite. Fără staul. După un timp, dăm și peste staul. Și mai mergem. Tot așa, cu ochii beliți. Pruni, nicăieri. Dar, în stînga noastră, în depărtare, observăm Ruptura, pe care am remarcat-o de pe Măgură. Apropo, Măgura, e acum în cealaltă parte a lumii, atît pare de departe. Nici nu ne vine să credem că am fost pe vîrful ei.
Teoretic, Rîpa ar trebui să fie în dreapta noastră. Ruptura e faină ea, dar e doar un deal care a plecat cu jumate din încărcătură la vale. Am mai văzut așa ceva. Pe cînd Rîpa Albă ar fi un loc, cică, de importanță paleontologică, neexplorată, care conține cochiile de melci sedimentate în stratul de rocă. Hm? Suficient pentru încă un dans? Da.
Începem să coborîm panta și dăm peste fel de fel de văi nasoale, acum, cînd spiritul ne este obosit. Nu mai zic nimic de carnea care acoperă spiritul. Și ne rătăcim. Trecem de pajiști imense, apoi iar coborîm, spre zone care ni se par luminișuri, în speranța că vom vedea ceva, dar nimic. Nimic altceva, decît o imensitate verde, sălbatică. Pînă la urmă, opriți pe o pășune imensă, Călin hotărește să dea înapoi pozele făcute sus, pe vîrf, de unde el a remarcat pata aia albă. Și, făcînd pe deștepții, ne-am zis că Rîpa ar trebui să fie hăpt în aialaltă parte, decît cea în care căutăm noi. Frustrați, schimbăm cursul. Și, ne zicem că ăsta ar fi drumeagul de care zice bătrînul. Unul dintre ele, cu siguranță. Parcă străbatem luminiș în luminiș, în timp ce marginile drumeagului sînt marcate de păduri. Și, nu ne vine să credem, cînd pe un povîrniș vedem prunii. Și, cum zicea bătrînul, totul o ia la vale, după pruni, noi la fel. Săritoarea se termină atît de brusc, ca și o freză în care ai băgat mașina de tuns la zero. Cu rămășița de instinct pe care o mai avem, ne oprim și luăm Rîpa pe din lături, coborînd versantul din dreapta ei. E, într-adevăr, albă. Nisipoasă, ca firicelele de var. Coborîm pînă în fundul ei, unde deja dispare praful alb, iar un pîrîu clăbucește puternic. Urcăm panta, înspre cealaltă parte a versantului rîpei, găsind un loc de acces chiar în ea. Sînt două praguri, seamănă cu maluri, cîndva chiar poate au fost maluri, ciudat formate, iar în praful alb și fin, cochiliile de melci răsar grămadă, mari, mici, în forme ciudate, unele inscripționate de negura vremii.

Pîn` la ultima picătură

Un singur lucru nu-mi dă pace. Avem de urcat cel puțin doi kilometri, pînă la drum. Iar asta, în condițiile în care sîntem pe traseu de 7 ore de zbiciuire, să nu zic chiar de autoflagelare, e ceva ce nu mă încîntă. Dar nici să rămîn în Rîpă nu mă încîntă. Mai ales că înserarea deja și-a marcat apariția, aici, jos. După ce simțim că ne-am adunat suficient de mult, stînd ca niște rădăcini crescute aiurea, în vînt, pe panta de pulbere, începem să ne trezim. Și, începem să ne mișcăm în sus. Undeva, sus, iar s-a făcut conexiunea cum că e ultima picatură, după care stop. Iar sus, chiar și baligile între care a parcat Călin mașina mă umple de liniște.