Natura… E ca și cum sufletul, cândva atribuit ființei umane, ar fi evadat din cușca plină, dar atât de goală a oamenilor, și s-ar fi așezat rădăcini în natură. În orice loc din natură, chiar și la marginea drumului, la câteva zeci de metri de șosea, cum e lacul Vârșolț. Acolo unde am găsit lebedele ăstea, acum, în decembrie. Acolo, pe lac, înconjurate de liniștea aproape muzicală a naturii, șase lebede, așa, ca niște pete pe apă (dar aduse aproape de zoom-ul aparatului de fotografiat), au fost ca o declarație de dragoste, ca un dans, un pas în doi: tu, cel iubind natura, și ea, cea care a primit sufletul evadat din lumea oamenilor și i-a construit o ”acasă” fără pereți, fără număr la ușă, fără nimic rațional, doar simțire… și atât.

Nici n-am încercat să mă apropiu mai mult de lebede, ca să fie fotografia cât mai reușită, numai bună de pus o semnătură digitală pe ea, semn că de aia e fotografia frumoasă, reușită, pentru că am făcut-o eu, cel cu aparatul de fotografiat în mână. Și-apoi, cum să fie natura a mea? Eu sînt al ei. Necondiționat. Și asta mi-am dat seama după o viață între oameni, căutând mereu cu privirea, lăsând emoțiile, cele care îmi guvernează existența, să mă conducă. De unde și ”ștampila” pusă de oameni asupra mea: ”not one of us”. Și dacă ești ”not one of us” în lumea oamenilor, acolo unde întotdeauna ți se va întoarce spatele, în natură ești, cu siguranță, al ei, și ea te va primi întodeauna cu brațele deschise, întotdeauna te va face să te simți iubit necondiționat, tocmai pentru că ești așa cum ești.

Cuvinte aiurea, așa-i? Ce e aia iubire, despre care tot vorbesc? Că doar, se știe, rațiunea, cea care, se spune, e o caracteristică specifică rasei umane (și doar a ei), e cea care dictează încotro. Iar oamenii își programează totul, chiar și când să mimeze că iubesc, chiar și când să mimeze un zâmbet, chiar și când să mimeze că simt. Totul e un simplu calendar cu adnotări în dreptul fiecărei zile. Și atât. Nimic despre suflet, nimic despre simțire, nimic despre loialitate, nimic despre prietenie, nimic despre sinceritate.

Acolo, pe lac, petele ăstea albe, lebedele ăstea din fotografie sînt acum, privindu-le cu ochii emoțiilor, ca niște semne ale naturii: poți să vii oricând, poți să stai oricât vrei, poți chiar și să nu zâmbești, aici o să fii întotdeauna acasă. Și natura e, pentru cei care pot și știu să o vadă, acasă, e un loc unde emoțiile sînt cele care îți călăuzesc pașii. Niciodată rațiunea. Și pentru asta, e sinceră, iar ceea ce simți e autentic, e sută la sută tu. E ca și cum, la celălalt capăt al ”telefonului” e întotdeauna cineva care să-ți răspundă și care, în loc de: ”Alo?”, îți spune, sincer, lăsând emoția la vedere: ”ce bine îmi pare că te aud…”.

Pas în doi: cel cu dor de libertate, de aventură a vieții, și ea, natura… Îmi place să o privesc, până ajung să simt că privirea se transformă într-o declarație de dragoste, până când aud, nu doar în mine, ci aievea, ca o șoaptă-răspuns: tu… Îmi place să o ating, ușor, ca și cum aș desena niște linii ale vieții, să simt cum atingerea mea primește răspuns sub formă de fior, ori să o strâng în brațe, cu disperarea celui cu adevărat îndrăgostit, să încerc, cumva, să fim doar unul, un fel de a spune sincer, chiar fără cuvinte: tu… Îmi place să o ascult, și fiecare sunet devine o muzică atât de plăcută că, uneori, mă trezesc că uit să respir, și când, într-un final, trag aer adânc în piept, aerul pătrunde în mine cu tot cu șoaptă-a-dorință: tu… Îmi place să fim una și aceeași ființă, și tot ce e al meu e și al ei, și tot ce e al ei e și al meu, și timpul dispare, nu mai există nimic, în afară de aceeași șoaptă creată de emoțiile ce trag nebune de mine în toate părțile: tu…

Iubire… Noțiune abstractă pentru lumea oamenilor. A vrea nu e totuna cu a iubi. Iubirea există sau nu. Nu are limită, nu are termen de garanție, nu are ”dacă” în dicționar.

Poți să alegi ce vrei să vezi: notele de subsol ale rațiunii, confortul de complezență a ceea ce numim destin, siguranța rațională a benzii rulante a omenirii, o bandă rulantă cu efect profund de spirit de turmă, ori  nemișcarea rece a planificării unei vieți de frica de a nu simți, din neștiința și neputința de a simți și a-ți urma emoțiile; ori povestea creată de dorințe, vise, de dorința de a fi tu cel adevărat și de a avea curajul să arăți asta, chiar dacă devii pentru ceilalți ”not one of us”. Ba chiar poți să și trăiești ceea ce alegi.

Cuvinte aiurea, așa-i? Naivitate? Așa, și? Sînt cuvintele mele, și niciodată nu mi-a fost frică să fiu eu.