Rulăm încet pe o pantă mai mare de 20 la sută, pe un drumuleț asfaltat, ce urcă parcă la nesfîrșit. Sîntem, deja, peste Platoul Ponor – Tusa, iar priveliștile ce se derulează mereu schimbătoare în fața ochilor noștri, ne taie respirația. „Tu ești sigur că mai sîntem în Sălaj?”, întreabă Călin, pentru că pare o zonă subalpină, chiar și rarele case sînt specifice celor de la munte, păduri de brazi și alte foioase și un aer răcoros, tare, ozonat. Ceea ce e ciudat e că asfaltul duce nicăieri. Cu greu, la o casă, dau peste o femeie ce trebăluia prin curte și, cu tot riscul de a părea aiurit, o întreb unde sîntem. „E satul Tusa”, zice femeia, ceea ce e chiar ciudat, avînd în vedere că am lăsat Tusa în urmă cu cîțiva kilometri. Femeia ne mai zice că drumul asfaltat coboară spre Valea Boului, dar jos e deja foarte rău. Ulterior, Călin uitîndu-se pe hartă, descoperă că sîntem undeva la limită de județ, spre Cluj sau Bihor, depinde încotro vrei s-o iei. Pădurea tăcută de lîngă noi, amplifică orice vorbă într-un ecou prelung. Sub noi, pe o cîmpie, se văd cîțiva cai, care zburdă liberi, care încotro. Platoul se întinde sub noi nesfîrșit și de aici, de sus, se poate identifica lejer grupul stîncos, care ascunde un fel de peșteră crevasă. Cînd cuprinzi totul cu ochii, te simți ca și cum ai fi în Munții Apuseni. Ar putea deveni Apusenii Sălajului, doar cu un pic de interes, pentru că în rest, natura le-a creat pe toate. Stînci, peșteri, terase, păduri de brazi, izvoare, cascade, cîmpii nesfîrșite. Ce mai vrei?

Izvoarele Barcăului cu cascadă. Avenul cu sală

Cum ieșim din Zalău, după dealul Aghireșului, imediat ce trecem de bifurcația cu șoseaua de centură, asfaltul devine presărat cu gropi adînci și tăioase. Dar e circulabil, chiar dacă faci slalom printre ele. Evident, instinctul te face să tot ocolești gropile, dar mai trebuie să fii atent și la mașinile ce vin din sens invers. Și tot așa, trecem de Crasna, printre gropi, o luăm spre Sîg, trecem de Bănișor, tot pe un drum asfaltat cu gropi, iar cînd chiar ajungem în Sîg și o luăm spre Tusa, chiar și asfaltul cu gropi dispare. E un drum ce cîndva a văzut asfalt, poate în cealaltă epocă. Dacă nu ar fi defileul mirific, care te fură și-ți abate gîndurile de la drum, ai putea să zici că ești pe Lună. În Tusa, pe lîngă punctul strategic al satului, adică birtul, o cotim și începem să urcăm spre platou, cu gîndul la Izvoare.
Sînt două izvoare, unul mare, izbucul zgomotos cu cascadă, și celălalt mic. Ambele trasee sînt marcate, dar neprofesionist. Dar, măcar sînt marcate, ceea ce este, deja, o evoluție pentru Sălajul turistic. Noi am mai fost la Izbucul zgomotos, ori Izvorul mare, ori Izvorul Barcăului, dar într-o iarnă și venind dinspre Valea Boului. Acum, traseul acesta duce dinspre platou la izbuc și la cascadă. Cîmpia nesfîrșită e acoperită de copăcei mici, de zici că-s ceva bonzai naturali, și o grămadă de bolovani stingheri, ciudați. O femeie își paște vacile, mai încolo, și ne îndrumă zîmbăreață spre izvor, Piatra Ciutii și la Peștera Ponor. Curînd, zarva pe care o face apa ce izvorește puternic din burta dealului acoperă toate zgomotele dimprejur. E atîta forță în apa aia și în tot verdele din jurul nostru, încît mă simt umplut la refuz de energie pozitivă. Sub noi, cascada, un loc care ar putea fi inclus într-una din minunățiile Ardealului. O cădere de vreo 10 metri, în trepte, bolovani uriași acoperiți cu mușchi, pe care se prelinge apa, în mii de firișoare. Sincer, nu-ți mai vine să pleci de acolo.
Locul este deosebit și, cu siguranță, mulți știu de el. Atît sus, pe terasa izvorului, cît și jos, în luminișul de sub cascadă, locul este marcat de puncte unde s-a făcut foc pentru grătare, mici etc. E ok, e normal, poate e cel mai frumos loc unde îți poți petrece zilele libere. Totuși, ceea ce ne-a uimit a fost faptul că locul este curat. Felicitări tuturor care au trecut prin zonă. Nu am găsit urmă de peturi, hîrtie, pungi, nimic nimiiiiic, ci o curățenie exemplară, semn că turiștii de acolo știu să respecte natura. Sau poate cineva face curățenie după ei.

Acu, stînd pe bolovanii din jurul izvorului, nu ne puteam gîndi decît la faptul că, dacă zona e carstică, iar apa izvorăște chiar de la baza dealului, avenul nu poate fi decît mai sus. Un om, ce-și păștea vacile chiar pe cîmpia din jurul izvorului, ne zice că fix perpendicular pe izvor, la vreo 200 metri în sus, este o gaură. Așa că urcăm, alunecînd pe covorul uscat de frunzi și crengi, la distanță de 20 de metri unul de altul, ca să putem acoperi zona mai bine. Călin e cel care dă de aven, mă cheamă și, cu dificultate, ajung și eu în zona respectivă. E o gaură nu mare, cît un trunchi de om. Pentru început, Călin se pune pe burtă, iar eu îl țin de picioare, în timp ce se tîrește cu capul înainte, spre gura avenului. E un puț de cîțiva metri, cu o buză mică la capăt, după care urmează o cădere de peste 20 de metri, apoi sala. Cel puțin așa zic speologii clujeni. Chiar nu avem intenția să coborîm acolo. Noi nu avem echipament de speologie, dar totuși, cît ne lasă nebunia, face și pe speologii. Nu avem nici echipament de alpinism, dar cît ne lasă aceeași nebunie, facem și asta. De fapt, noi le cam facem pe toate, pînă la o limită, și cred că doar instinctele pe care le avem ne-au scăpat, pînă acum, doar cu reparații minore, gen fracturi, rupturi de ligamente, fisuri.
Cu toate acestea, Călin scoate o coardă din rucsac, pe care eu o leg și o asigur cu o carabină de un trunchi de copac de deasupra avenului. Ținîndu-se de coardă, se lăsă în aven, dar abia ce-i dispare trunchiul în gaură, își dă seama că nu mai are punct de susținere la picioare. Haios a fost și faptul că a rămas înțepenit în gura avenului și, rîzînd cu lacrimi, am reușit să-l trag, pe de o parte, iar el împingîndu-se în coate, afară. Mi-am băgat apoi și eu capul în aven, observînd bara de metal de la buza găurii, pe care au pus-o speologii, folosită, probabil pentru ancorare.
Ne întoarcem la izvor, urcînd întîi pe terasa de deaspra avenului și coborînd panta spre spatele cascadei. E un loc uimitor, dar care te lasă fără suflare, la propriu, așa că gîndurile noastre se îndreaptă doar înspre apa înviorătoare a izvorului.
Ieșim, apoi, la drum, făcînd cale întoarsă pe cîmpie, și mergem să vedem și izvorul mic. E o cale mai lungă cu ceva, ce duce pe un drumeag de pădure deasă, ce amintește de Meseș. La un moment dat, drumul se bifurcă, evident, marcajul dispare, și doar instinctul ne face să o luăm pe calea bună, spre dreapta. Izvorul mic e doar un izvor mic, nimic altceva, dar cu apă tot așa de răcoroasă. Însă sub el se așterne o pădure de brazi, ca de poveste. Un rottweiler ce pare tînăr, de maxim un an, apare de nicăieri – o fi fost și el la apă, răsare în fața noastră; e jucăuș, ne măsoară din priviri și dispare pe drum. N-are zgardă, pare fără stăpîn, deși ar fi ciudat asta. Totuși, adînc în pădure nu e nimeni, cine știe de unde o fi apărut și el.

Platoul. Crevasa Ponor

E ciudat cum drumul asfaltat ce duce nicăieri începe chiar de la platoul ce deschide cele două trasee spre izvoare. E un drum strîmt, pe care cu greu încap două autoturisme, unul lîngă altul. Iar în urcare, e chiar mărginit de parapeți de protecție. De sus, de deasupra Platoului, ai impresia că ești în Elveția: cîmpii nesfîrșite, parcele de pămînt lucrate, parcă desenate în decor, pîlcuri mari de păduri de foioase, de brazi, ori de cer, văi adînci, acoperite doar de coroanele copacilor. Și liniște. Multă liniște. De sus reușim să identificăm locul unde ar putea fi peștera, putînd privi probabil zeci și zeci de kilometri în zare. E undeva pe platou, un conglomerat de stînci, care se vede, de aici, doar ca niște puncte. Ne luăm un reper și coborîm într-acolo.
Terasa enormă ce se întinde pe creștetul stîncilor îți deschide o priveliște tulburătoare: prăpăstii peste tot, acoperite de păduri dese. Trebuie să coborîm la baza săritoarei, dacă vrem să vedem despre ce e vorba.
Jos, de unde șirul de stînci se prăvale asupra noastră de la o înălțime amețitoare, granitul tare, ici-colo acoperit de mușchi, e ca un zid de cetățuie ce se întinde zeci și zeci de metri. La o primă trecere, ratăm crevasa și ajungem sus, pe terasă, după o escaladă ușoară, ce avea să fie doar un antrenament pentru ceea ce va urma. De pe creștet, culcat spre buza prăpastiei, am reușit să identificăm și locul cu pricina, iar ca să ajungem la intrare, evident, a trebuit să coborîm, din nou, la baza zidului.

Escaladă liberă cu priză de labă

Chiar și să ajungi la baza crevasei, e deja periculos. Ne mișcăm pe un teren înclinat, alunecos, parcă e hîrtie creponată sub tălpile noastre, iar hăul se tot adîncește sub noi. Odată ajunși la intrare, de sus privește spre noi un bolovănoc ce stă înfipt țeapăn între cei doi pereți. Dar, oare, stă bine acolo?
Călin începe escalada, cu gîfîituri, trece de primul hop, un fel de burtă aflată chiar la intrarea în crevașă. Se julește la genunchi, lucru normal. Urcă tot mai sus, pînă cînd reușește să iasă din gîtul crevașei, iar eu îi văd doar capul, undeva destul de departe. Parcă nu mi se mai pare o idee tocmai bună escalada asta. Cu toate acestea, încep și eu urcarea, apucîndu-mă de orice pot. La intrare, zidul face o treaptă în fața mea, peste care, efectiv, nu pot să mă trag. Călin, fiind mai crăcănos și mai lung, a reușit, el, oarecum, dar mie nu mi-a rămas nici măcar o priză solidă de mînă, de care să mă asigur înspre sus. Stau, deci, acolo, nici sus, nici jos, blocat, cînd Călin se hotărește să coboare pînă peste treapta de peste mine și, asigurîndu-se, cît se poate, îmi oferă ca priză glezna sa. Situația pare chiar ridicolă – e ca un fel de escaladă în priză umană, ca și cum te-ai cățăra pe cineva – ca la circ, dar figura chiar ține. Deci, îl prind serios de laba piciorului și mă trag peste treapta aia mare de peste un metru, atîrnîndu-mă cu toate kilogramele de Călin. Pe mine mă pufnea rîsul, el se scremea, că-i era mai greu. Restul urcării, pînă la buza crevasei, parcă nu era așa dificilă. Doar din canalul ei, de sus, privind în urmă ne putem da apoi seama cît de inconștienți sîntem. Bolovănocul de sus, ca norocul, a rămas înfipt bine la locul său. Ne relaxăm sus, pe o buză de doar cîteva tălpi mărime și dăm peste o inscripție haioasă pe peretele zidului: Dana, vrei să fi soția mea? Scris cu roșu, o chestie faină, făcută, sigur, de cineva care știa să se cațere. Sau poate a făcut asta doar atîrnînd în chingi, cu frînghie asigurată de sus. Dana, nu știm cine ești, dar cu siguranță trebuie să fii o tipă pe cinste, de meriți așa ceva!
Nici vorbă de coborît prin crevasă, coborârea e destul de periculoasă, mai ales că sîntem deja destul de obosiți. Așă că încercăm să găsim un alt loc, printre rădăcini de copaci și crengi. Coborîrea e mereu mai dificilă, decît urcarea. Dar, cu ultimele fărîme de energie și atenție, o facem.
Adrenalina e bună, atît timp cît faci ceva periculos. Necazul e că îți papă toată energia și te lasă fără suflare. Iar noi eram, din nou, la baza stîncilor, așteptîndu-ne o pantă nasoală și lungă de urcat pînă la terasă, iar de acolo, platoul imens, pînă la mașină. E prima dată cînd am început să-mi simt greutatea bocancilor, cum mai iau cîte un kilogram la fiecare pas. Rucsacul lui Călin i se înfingea tot mai tare în spate. Dar a fost o zi plină, cu un traseu cu de toate: izvoare, cascadă, aven, priveliști nemaipomenite, stînci și escaladă.

Rezervația naturală Tusa, un loc care ar putea deveni raiul turismului sălăjean. Prin locurile de aici, putem concura fără jenă cu Apusenii, cu Padișul, cu orice alt loc din Ardeal. Natura îți poate oferi tot și nu cere nimic în schimb, decît respect.