Sentimentul acela de pierdere. Debusolare. Delir. De sictireală completă. Nemulțumire. Fără speranță. Cînd simți că nimic nu te mai poate surprinde. Cînd nimic nu mai este surprinzător. Cînd nu te mai miră că întunericul a lăsat loc luminii fiecei zi, pentru un alt început. Ori că soarele sărută luna în fiecare seară, nereușind, de peste vieți măcar să o atingă ori să o dezmierde. Cînd nu-ți mai vine să faci pasul acela înainte. Pași. Stai într-un loc. Turat. Ca un bolid ce nu-și poate slobozi frînele. Pentru că nu mai ai pentru ce demara. Și, în cele din urmă, oprești motoarele. Cu voia. Pentru că ești sătul.

Cînd zilele trec una după alta, ca și cum ai răsfoi o carte, fără să o mai citești. De ce ai mai citi-o? Nici măcar cuvintele ei nu te mai surprind. Natura în care te-ai bălăcit în extaz și ți-ai colorat viețile. Stîncile pe care le-ai urcat, le-ai făcut ale tale. Peșterile în care ai coborît, dorind mereu să răscolești cît mai adînc. Chitara, care nu mai poate scoate alte sunete, decît cele de vaiet prelung. Scrierile, poeziile, toate fără rost. Gîndurile. Oamenii din jurul tău. Oameni?
Momentul ăla în care începi să conduci prea repede. Încercînd parcă să comprimi timpul. Să fumezi prea mult. Să nu mai ai nevoie de mîncare. Ori de somn. De nimic. Poate doar de o ultimă emoție.
Să fii trăit mereu cu dorința de a-ți crește aripi. Iar cînd le-ai primit, să constați cu surprindere și tristețe că nu mai unde să zbori.
Cunoști sentimentul ăsta? Nu cred. Pentru că dacă ai știi despre el, nu ai mai fi aici. Printre noi. Printre ei. Sentimentul ăsta are gustul de fier acru și fad al țevii puștii ce o iei în gură. Un ultim refren. Ori al liniștii euforice care te cuprinde, cînd lichidul alb al supradozei se răspîndește în tine. Pentru că nu mai poți merge înainte. Pentru că nu mai ai pentru ce. E ca un cerc pe care-l desenezi. Se închide la un capăt. Indiferent la care.
Ești blocat în propriul tău impas de a mai continua. Pentru că simți că ți-ai terminat rostul. Un prieten mi-a dedicat, odată, o odă a vieții, pentru că despre moarte nu a mai apucat să scrie nimeni. Și am trăit toate emoțiile din acel fluviu. Dar orice fluviu se revarsă. Odată. Se contopește, mai apoi, cu ceva mai mare. Mai nemărginit. Mai adînc. Să stai așa, ca un arc, mereu pe punctul de a plesni, nu merge. Și nu poți să te lași moale, pentru că ar însemna să retrăiești totul, de la un cap la altul, și ești deja sătul. Plin.
De cîte ori am întins oare mîna după toate sufletele pierdute între două maluri? Și le-am scos, le-am reparat ca pe un ceas, le-am uns și le-am poruncit să ticăie din nou. Cel puțin asta nu fost în zadar. Cel puțin nu-i voi întîlni acolo. Prizonier al propriilor neliniști.