A fost ca intr-un film politist prost, de ala cu buget redus: intram, Calin si cu mine, in pestera de la Cuciulat, care, am aflat ulterior, se numeste “Pestera Liii”, iar bezna ne-a invaluit imediat. Aprindem lanternele, a mea abia reuseste sa deschida o fasie de lumina in intunericul dens, in timp ce a lui Calin scoate un fulger scurt, dupa care se contopeste cu bezna. Orbecaim in intuneric, aud cum Calin trage cateva palmi obiectului ce nu vrea sa lumineze, dupa care incercam sa iesim la lumina, ghidati doar de fascicolul anemic al lanternei mele. “Si doar i-am schimbat bateriile, nu stiu ce dracu; o fi apucat-o”, bombane Calin, in timp ce ajungem la gura pesterii, unde razele soarelui reusesc sa alunge starea apasatoare ce ne-a cuprins inauntru. Lanterna nu vrea sa porneasca, in ciuda suturilor lui Calin. O iau de la el si o dezmembrez: evident, nu facea contact la baterii. Arcul slabit nu mai tinea in lacasul lor bateriile, asa ca, in lipsa de altceva, rup cateva franjuri din pantalonii mei scurti, de blugi, si inchid, fortand, capacul lanternei. Apas pe comutator, iar fascicolul apare imediat, luminand vesel.

Revenirea

Cand am pornit la drum spre Pestera Liii, din Cuciulat, sat situat la circa 50 de kilometri de Zalau, cred ca stiam, amandoi, in subconstient, ca nu vom merge pe drumul asfaltat, cel national. Circulatia densa a masinilor de marfa ne-a ajutat, si mai mult, in decizia de a parasi ruta obisnuita, astfel incat, in momentul in care am ajuns la podul de la Ciocmani, am cotit amandoi, fara sa schimbam o vorba, spre Clit. Trebuia sa revedem stancile pe langa care am trecut, recent, cu masina, dar care acum, in goana bicicletelor, au o cu totul alta infatisare. Gropile din ramasitele de asfalt nu mai par atat de infricosatoare, oricum, nu mai am in grija directia masinii, iar gaturile noastre fac ca periscopul, inregistrand peretii netezi, inalti, pe care, odata si odata, tot o sa-i cucerim. Intr-un fel sau altul. Ajungem in Clit, trecem de rascrucea ce duce spre Valea Umbrelor, pedalam spre Lozna, unde fratele lui Calin, Adi, stie mai multe despre zona spre care am pornit. Batranii, ce stau in fata caselor se uita la noi ca la niste ciudati, dar poate chiar asa suntem. In Lozna, facem halta la casa lui Adi: “Omule, spune-ne si noua pe unde nu avem voie sa mergem, sa stim incotro s-o luam”, cerem detalii de la Adi, care ne face un fel de harta pe o hartie. Mai suflam de doua ori, luam rucsacii in spinare, bicicletele la picioare, si-i dam drumul drumul spre bac, acompaniati de stropii de ploaie, ce au inceput sa ne ude ochelarii.

Catarare libera cu bicicleta

Bacul era dincolo, tocmai trecea inspre malul nostru doua masini. Asteptam linistiti sosirea plutei, uitandu-ne la Somesul ce curgea molcom. Cand ne-a venit randul, trecem Somesul doar noi doi, cu bicicletele, ca niste regi. E ciudat, n-am mai fost niciunul cu bacul, iar momentul il gustam din plin, chiar daca picurii de ploaie s-au mai intetit. “Gondolierul”, ce cand impingea pluta cu o ranga, cand rotea dintr-o manivela, ne zice ca face trecerea asta de mai multe zeci de ori pe zi, dar acum merge mai greu, pentru ca e mic Somesul. “Cand apa e mai adanca, nu ca acum, mai putin de un metru, pluta merge singura”, spune tipul, in timp ce acostam pe celalalt mal, in Letca. Dupa caldura pe care am prins-o pedaland prin Clit, ploaia vine ca o izbavire. Totusi, speram sa nu tina prea mult, deoarece ar putea sa ne inunde intrarile in pestera. Iesim la drumul asfaltat, cautam birtul satului, pe langa care trebuie sa o luam la dreapta. Atingem reperul, pedalam in sus, la dreapta, nimic. Sindromul Turbuta. Ne-am ratacit. Ne uitam, unul la altul, bezmetici, pana apare un localnic, pe care-l intrebam incotro sa o luam. “Ooo, dar sunteti in Letca. Mergeti voi fain spre Cuciulat, si repetati faza cu luatul la dreapta”, ne indruma omul. “Omule – ii zic la Calin, era deci vorba de birtul din Cuciulat, nu de cel din Letca, ai bagat la trotineta?”. Cale intoarsa, dam din picioare, ploua, e superb, multa verdeata, urcusuri, coborari, ajungem in Cuciulat, unde cautam birtul. “Trebuie sa fie undeva in centru satului”, dau eu cu parerea. Il si gasim, facem dreapta si ajungem intr-o fundatura. Intrebam de doi batrani, cum mai departe, si ne spun ca trebuie sa trecem podetul, dupa care urmam cararea ce duce in sus. Fortam muschii si rotile dintate ale bicicletelor, dar la un moment dat nu se mai poate si ajungem noi in postura de a duce bicicletele. Transpirati, uzi, loviti in cap de soare, ajungem sus, pe o pajiste plina cu flori, unde ne aruncam pe spate. Plamanii urla dupa aer, in timp ce inghitim litri de lichid. Cand ceata ne paraseste privirile, ne uitam in toate directiile, incercand sa descoperim incotro ar putea fi calea spre pestera. Ca norocul, apare un batran, pe care-l intrebam pe unde o mai fi si pestera aia renumita. +Ia mereti in jos, pe acolo ni, e carare;, ne arata omul o directie. “Da’ are vreun nume pestera asta?”, il intreb eu. “Da, sigur!”, vine raspunsul. “Da’ cum se numeste?”, il chestionez eu mai departe. “Apai nu stiu, ca am uitat”, zice batranul. Sperand ca, in starea sa de uitare, macar directia spre pestera ne-a aratat-o bine, urcam, asadar, pe biciclete, si ii dam drumul. Ajungem pe un fel de carare pietroasa, ba nu, chiar stancoasa, drumul acesta nici macar “Eco Challange” nu mai e, ci un adevarat “Bike Climbing”, in care bicicletele noastre “Mountain” isi arata, din plin, calitatile. Dam crengi la o parte, urcam pe bucati de bolovani, ne zgariem de maracinis, cand, dupa vreo o suta de metri, in fata noastra se profileaza un zid cenusiu, ce inchide, de tot, orizontul.

In bezna din noi

Iesim din desis privind spre zidurile netede ce cresc peste noi. Gura pesterii se vede ca o poarta neagra, chiar intre cele doua blocuri mari de granit. Nu ne mai intereseaza nimic, aruncam de pe noi rucsacii, ne cautam sfoara si lanternele si pornim in bezna. Reluam startul, dupa episodul cu lanternele stricate. Bezna ne cade pe umeri cu o greutate uimitoare. Cele doua fascicole de lumina abia ce strapung necunoscutul. Peretii grotei sunt umezi, linistea e apasatoare, parca nici aerul nu e prea suficient. Parcurgem, asa, vreo 50 de metri, fiind constienti de tonele ce stau deasupra noastra si de faptul ca intrarea in pestera e departe, tot mai departe. Drumul se obtureaza, la un moment dat, trebuie o mica escalada, trecem dincolo, iar dupa ce mai fac doi pasi, perii de pe spate mi se infioara, dand alarma de pericol. Luminez in sus, bolta se arata amenintatoare, cu colti de granit. Luminez in jos, iar in loc de cararea de piatra ce ar trebui sa existe in continuare, descopar un ochi de apa, in diametru de vreo doi metri. Neagra la culoare, habar nu am cat poate fi de adanca. Noroc ca nu am mers mai departe. Undeva, mai in fata, unde se termina si apa, pestera se infunda intr-un perete, dar se vede, apa circula pe undeva la “subsol”, intr-o alta camera a pesterii. Nu putem face nimic. Daca am sti ce-i dincolo si cat tine necunoscutul de sub apa, poate am incerca sa trecem. Facem cale intoarsa, culegand de pe platforma pesterii un fel de granit negru, foarte ciudat. Facem drumul intors in liniste, suparati. In fata noastra se deschide, ca dupa o eternitate, gura pesterii, invaluita intr-o aura de lumina. Afara, chiar la stanga intrarii, mai dam peste o nisa, dar care este, si ea, blocata, de niste bolovani ce au fost pusi dinadins acolo. Calin da, in schimb, in nisa, peste ceva urme de caca si pene: “Aici e un cuib de animal. Trebuie sa fie ceva mai mare. Uite ce gros e caca. E si proaspat”, da afara stiinta din el. “No bine, sa stii ca de speologi am avea nevoie, nu de specialisti in caca”, ii raspund eu. Observam si unica pictura rupestra: “Bogdan plus Dea egal tampiti”. Asa sa le ajute Dumnezeu.

Atarnand de un fir de Calin

Nu prea mai avem ce face in pestera, asa ca ne indreptam privirea spre zidurile de la intrare. La o privire mai atenta, descoperim piroanele batute la distante regulate intre ele. Deci, este vorba de ceva dificil, dar oricum, nu avem carabiniere. Asa ca, Calin cauta o ruta mai ocolitoare, pe la partea dreapta a stancii, unde aceasta e mai ingaduitoare si lasa loc unor crapaturi. Escaladarea e si asa foarte grea: stanca e umeda, rucsacul greu e pe spate, nu poti face priza nici cu degetele, nici cu adidasii. Totul fuge de sub tine. Aluneca de doua ori, zdravan, dar numai el stie cum, scapa intreg. Ajunge, la un moment dat, sus, si cauta un loc unde sa lege franghia. E o obsesie a mea: intre cele doua ziduri, exista un fel de crapatura mai mare, nu-i chiar la 90 de grade, ca zidurile, e mai rau: la o inaltime de vreo 2 metri, stanca face o cocoasa in afara, e dubios, nu stiu cum, dar trebuie sa ajung sus. Calin a incercat si el, la liber, dar piatra este umeda, e sinucidere curata. In fine, capatul franghiei ajunge jos la mine, leg de el rucsacul, pe care Calin il trage sus. Franghia vine din nou, dar eu habar nu mai am cum am gandit escaladarea. Imi leg, totusi franghia de mijloc si incep urcarea. Degeaba, nu pot sa trec de cocoasa. “Daca vezi ca nu poti, las-o moarta”, imi zice Calin de sus. Unde dracu’ s-o mai las moarta, am pornit, nu mai exista cale de intoarcere, doar cazand in gol. “Fii atent! Te trag in sus, peste cocoasa aia!”, imi zice Calin. Imi infasor mai multe spire de coarda pe antebratul drept si ii dau semnalul lui Calin. El trage, eu ma agat de ce pot, ma imping in sus. La un moment dat alunec, Calin degeaba tine de sus, eu mi-am pierdut singurul loc unde puteam sa ma proptesc. Coarda-mi smuceste agresiv bratul, ma leagan in gol. Restabilesc echilibrul, Calin trage, trec de cocoasa. Imediat, in fata, mi se deschid mai multe crapaturi in stanca, in care imi var, nebun, degetele. Incet-incet, parca-i la o filmare cu incetinitorul, ajung cu capul la buza stancii, unde-l descopar pe Calin, proptit intr-un fel de canal. +Ma tu stii ca, la un moment dat, era-i in gol, fara nici o siguranta?;, ma intreaba Calin. “Asteapta dracu’ sa ajung sus, apoi imi dai vestile proaste”, raspund eu, caznindu-ma sa-mi arunc piciorul stang peste buza stancii. Sus, imi desfac franghia de pe antebrat, mi-o deznod de pe mijloc, toate acestea cu mainile tremurand nervos. A fost prea aproape. Ma uit in jos, e mai rau decat am crezut: vreo 10 metri inaltime, sub care stau, la soare, niste bolovani tocmai buni sa-ti rupa sira spinarii.

Uliul, prietenul nostru

Nu apucam sa ne tragem sufletul si din neant ne loveste strigatul uliului. Trece deasupra noastra, face cateva cercuri, planeaza lenes, vine inapoi, ne cheama. E ciudat. L-am vazut la Gradina Zmeilor, la Ticau, la Clit si pe Rakoczi. Este ingerul nostru pazitor. Facem cu el, in sfarsit, o fotografie. Vede ca am pornit pe urmele sale si da din aripi spre o directie aflata undeva in fata noastra. Se opreste la vreo o suta de metri si planeaza din nou. Cand ajungem acolo, pleaca mai departe. Il tot urmam, intr-un peisaj asemanator celui din Valea Umbrelor. Sistemul Dagobah. Partea II-a. Cautam, degeaba, cealalta intrare in pestera, despre care am auzit ca ar fi ceva mai periculoasa, dar, cine stie, merita incercat. N-o gasim, degeaba trecem tot tinutul ca prin piaptan. Ceasul arata, deja, ora 18 si noi suntem la zeci de kilometri de acasa. Mergem inapoi la pestera sa ne recuperam bicicletele. Pe alta carare, dam peste alte stanci superbe, inalte, scaldate, la baza, de un laculet mai mic, cu o apa curata.

Unica in Europa

Obositi, era si normal sa gresim drumul de intoarcere si ajungem la o casa, de unde nu mai stim incotro sa o apucam. Intrebam un barbat despre o posibila iesire la drum si ne raspunde ca se poate doar daca-i traversam curtea. El ne spune ca grota se numeste Pestera Liii si ca a fost cercetata, mai demult, si de speologi. Mai aflam ca pestera de la Cuciulat este unica in Europa, datorita picturilor rupestre pe care le are, dar pe care noi le-am ratat. Oricum, pentru cine vrea sa se intalneasca cu el insusi, locul e superb. Ajungem la sosea, pedalam lenes spre casa. Nici nu mai simtim oboseala. Kilometrii curg, unul dupa altul, in timp ce noi ne simtim, din nou, liberi si salbatici.