Este o oră foarte importantă. Nimeni nu-şi permite să o întrerupă pe doamna profesoară. Astăzi e neliniştită şi supărată. Ii simt deznădejdea în glas. Aproape nu mai poate. Cu toţii simţim încordarea acestui moment. Am înţeles că nu mai trebuie să stau, şi trebuie să o fac. Imi pun o hârtie sub caiet şi scriu o reţetă psihologică unui seamăn de-al meu, unui profesor drag. Şi, încep: „Fiecare moment şi fiecare zi pot fi frumoase, dacă noi le facem frumoase. Probabil, câteodată suferinţele noastre trec dincolo de limită. Însă, niciodată nu trebuie să uităm de părţile pozitive, pe care în momentul suspinării şi al suferinţei, le cam uităm. Simţim că valuri se înghesuie la malul vieţii noastre. Dar, să nu uităm să ne bucurăm de: zâmbetul unui copil, frumuseţea unei flori, cântul privighetorilor, dansul fulgilor de nea, susurul apelor, o melodie liniştitoare, frumuseţea parcului în anotimpuri diferite. Nimic nu ar trebui să ne supere atât de tare, încât să nu ne putem bucura de unul din cele de mai sus. Pe mine mă bucucă, poate câteodată chiar mă surprinde când văd un copil fluturând nişte frunze, poate un moment nesemnificativ pentru cei mari, dar imposibil de neobservat dacă vrei să vezi.. Sau, când văd ce frumos se poate juca cu ele, cu ce tandreţe le atinge şi ce bucurie i se citeşte pe chip, încât e aproape imposibil să nu rămâi ţintuit şi să-l admiri pe micuţ şi poate să-l iei în braţe.
Şi încă un lucru, şi pe chipul dumneavoastră zâmbetul e prea frumos pentru a da voie neliniştii şi deznădejdii să-l înlocuiască. Aşa că vă rog, pentru mine, să zâmbiţi! E extraordinar zâmbetul cu care vă vedeam până acum, faţă de chipul supărat şi îngândurat de azi. Vă iubesc! Şi sunt alături de dumneavoastră! Asta să o ştiţi sigur!.“
Când a ieşit din clasă, i-am înmânat foaia. A luat-o surprinsă la mână şi s-a dus. În următoarea zi, dimineaţa, pe hol, era în faţa clasei, la care era dirigintă cu o altă profesoară. Când m-a văzut, m-a luat în braţe, m-a pupat şi mi-a mulţumit. Acum i-am văzut din nou acel zâmbet larg şi frumos pe faţă. O lacrimă şi-a făcut făcut loc pe faţa mea. Am îmbrăţişat-o şi i-am spus că o iubesc, încă o dată. Când a văzut că am lacrimi în ochi, m-a luat din nou în braţe şi m-a pupat. În acel moment am simţit o mulţumire deosebită. Am simţit că am făcut un bine, am simţit că am putut să fac o minune. Am simţit iubirea unei persoane, pe care am făcut-o pentru o clipă fericită. Aşa că vă zic şi vouă: Un gest îţi poate schimba radical ziua şi iubirea este esenţială. Viaţa are o limită, iubirea nu. Nu o irosiţi, iubiţi-vă!