Citesc o carte de Sienkiewicz, Familia Polaniecki, și jur că-mi vine să-i smulg foile și să le mestec, pregătindu-le drumul, pentru a doua zi, acolo unde trebuie. Nu că ar fi un roman prost, Sienkiewicz este un prozator cu nume greu, probabil că toată lumea a citit Prin foc și sabie ori, și mai cunoscutul Quo Vadis. Doar că a venit într-un moment prost, în care părerea mea asupra unor sentimente este undeva unde n-ar trebui să fie. Ori, poate că ele, sentimentele, sînt exact acolo unde se află acum, stîrpite și murdărite, cum, de altfel, oricui i se poate întîmpla în orice moment.
E vorba, deci, de o iubire de aia cum doar în cărți poate fi, o femeie superbă, bună, cuminte, blîndă, bla bla bla și un bărbat muncitor, la locul lui, iubitor și cu răspundere. Și de dragostea curată dintre ei. Deci, cum am zis, ireal.
Așadar, socializăm, căci nu ai cum altfel, chiar de stai pe un colț de munte, tot socializezi. Indirect, fără voie și întîmplător, umblînd pe străzi, după una alta, fiind conștient, în turnul tău de abanos – precum frumos numea Fowles „castelul” în care trăia un renumit pictor, rupt de lume, dar ferecat în siguranța sentimentelor proprii față de semeni, că orice contact uman nu poate duce decît la prăbușirea idealurilor tale despre încredere, sentimente, relații etc.
Așa, în mulțimea de fețe cenușii, mohorîte, dînd din cap eventual unor probabil cunoscuți, pierdut în gîndurile proprii, te împiedici, poate, de o figură ai cărei ochi triști ori față deosebit de expresivă îți atrage imediat atenția. Și începi a descoperi, împreună cu ea, pasiuni, plăceri și nenumărate puncte de vedere comune, acel ideal soulmate, care e zugrăvit cu pricepere doar în proza lui Sienkiewicz. Și, încet încet, dărîmi, piatră cu piatră, turnul de abanos în care ți-ai ferecat în siguranță sufletul, oferindu-l și împărtășindu-l, pentru că ești un idealist romantic și vrei să crezi că se mai poate.
Vine apoi, ca un dangăt de clopot de furtună al unui vas pierdut între valuri, un gest nepotrivit, o urmă de comportament ciudat de nepăsare, dubii ce îmbracă forme stranii în imaginația și gîndurile tale, și ți-ai dori să-ți poți aduna resturile împrăștiate și să le fereci înapoi în siguranța rece a turnului, de unde ai putut privi ironic, stăpîn pe sine, asupra chinului zilnic al muritorilor, alegînd să nu-ți cobori garda niciodată atît de jos, încît să fii imun și la cea mai mică urmă de rană care ți-ar putea scrijeli sufletul.
Clipele sînt acele momente ce fac pași mărunți printre frînturile de „aici și acum”, singurele care contează. Cu fiecare clipă trecută, un alt „aici și acum”. Mereu mai aproape între zidurile castelului tău. În propria ta lume în care, asemenea unui prozator, ți-ai creat o viață idilică, ce nu există decît în cuvintele frumos așternute pe o foaie de hîrtie.
Spiritul este adevăratul tău scut, spune învățătorul Morihei Ueshiba. Iar singurul drum prin care poți să-ți înalți spiritul peste iluzia a tot ceea ce te înconjoară e prin renunțarea la vise, dorințe, idealuri ce ar putea fi ori veni. Toate sînt, însă, prezente acum. Aici. În propriul tău turn de abanos.