Calin imi spune ca-mi face o concesie urcand cu mine pe un zid ud, ceea ce nici un catarator la liber, cu scaun la cap, nu o face. Dar, care catarator la liber este normal? El stie ca am de ucis niste demoni din mine, faza prin care a trecut si el, cu siguranta, mult mai demult, deci cunoaste senzatia animalutelor care te macina pe dinauntru, muscand neincetat din neuroni, lasandu-te, incet-incet, o leguma. Stana Clitului nu a fost urcata la liber de nimeni. Este sfaramacioasa, abrupta, neteda, cosmarul oricarui catarator. Si, trebuie s-o facem intr-un ritm alert, pentru ca, dupa ce ne vom pune amprenta pe creasta, trebuie sa ajungem in intunecimile pesterii din Rastoci, unde sa inlocuim zambetul soarelui cu cel al beznei in care dormiteaza sute de lilieci.

Zidul ce plange cu bolovani

Stana Clitului este, probabil, cea mai inalta stanca din Salaj. Iti da un sentiment de fobie, chiar privind-o de jos. Are cateva zeci de metri inaltime, acolo unde peretele este neted, ca-n palma, cu unele locuri, ca niste rani, de unde bucati mari de piatra s-au desprins si au venit la vale. Este greu de crezut ca urcarea s-ar putea face chiar si cu pioleti, din moment ce roca este atat de sfaramicioasa, incat lovind-o, risti sa darami bucati mari din ea. Si o data cu ele si pe tine. Cu toate acestea, exista un loc, intre doi pereti, unde stanca face un fel de canal, acoperit, din loc in loc cu niste radacini ale unor copaci mai mult uscati, decat vii. Acesta este traseul de urcare pe care l-am ales, prima data cand am venit doar sa salutam locul, Calin, eu si un novice in ale catararii. Trei intr-o barca.

Singur, mistuit de demoni

Tot acela este traseul pe care-l atac, imediat la cateva zile, de la primul contact cu stanca, singur, pe o vreme umeda, trecand cu o ratiune lipsita de orice ratiune de tot ceea ce am invatat sa respect la pregatirea unei catarari: nu mergi niciodata singur pe stanca si, in nici un caz, nu atunci cand zidul este umed si tu esti cu mintea aiurea. Imi pun steagul american pe cap, emblema mea de catarare, ma urc pe bolovanul mare, stau cateva minute “turceste”, sorbind un pepsi si sudand tigara de la tigara. Un adevarat gest sportiv, nu am ce zice. Nu trebuie sa-mi fac curaj, nu mai am nevoie de asa ceva, stiu la ce ma pot astepta, sunt pregatit, nu am remuscari si nu mi-e frica de nimeni si nimic. Stupid si greseala mare, pentru ca frica este cea care, controlata, iti activeaza instinctele primare de supravietuire. Pornesc alergand spre maracinis, trec derapand printre frunzele umede, aruncandu-ma cand dupa o radacina, cand dupa alta. La primul balcon ajung urcand intr-un copac, de pe care apuncand un smoc de radacini, reusesc sa-mi arunc centrul de greutate pe brana. Ma lovesc, automat de zid. Dar nu ripostez, pentru ca balansandu-ma inapoi, as putea cadea, deja, de la vreo zece metri. Parcurg, parca dansand cu moartea, brana, intr-o parte si cealalta, spre stanga nu exista loc de acces spre celalalt balcon. Insa, spre dreapta, se poate face urcare, ce-i drept, dificil, proptindu-te intre doi pereti, cu spatele si picioarele si impingandu-te, centimetru cu centimetru, in sus. Singura cale accesibila, cel putin asa se vede din locul unde ma aflu, unde zidul face burta, este chiar deasupra mea, unde, la circa doi metri, un copacel-creanga se incovoaie usor peste creasta. Sunt doar la cativa metri de creasta. Sub mine, un hau imens. Cativa sateni, trecand pe drumul de langa zid, eu vazandu-i doar ca pe niste biete furnicute, isi fac cruce si ma intreaba, strigand, cum am ajuns acolo, rugandu-ma, in acelasi timp, sa ma dau jos. “Asta mi-e meseria, mergeti in pace!”, le strig eu, dupa care nu-i mai bag in seama. Astept sa se curete locul si trec la hotararea pe care tocmai am luat-o: ma voi arunca in sus, in incercarea de a prinde creanga, de care ma voi trage spre celalalt balcon. O fac si reusesc doar sa ating creanga, dupa care pierd totul de sub picioare. Si, in acelasi timp, imi pierd si cunostinta. Ma trezesc, habar n-am dupa cat timp, cu circa doua etaje mai jos, de unde am pornit, ma pipai, nimic, nici macar o zgarietura, capul mi-e intreg, nu stiu de ce mi-am pierdut cunostinta. Trebuie sa renunt, nu mai am timp fizic, pentru o noua incercare. Vine noaptea. Caut un loc de coborare, dar toate traseele pe care am urcat, sunt distruse de urmele pasilor mei grei. Asa ca, nu am alta optiune, imi aleg o faleza cat de cat neteda si imi dau drumul intr-o cadere libera de circa zece metri. De data asta, totul merge struna, aterizez in picioare, mai fac doua trei salturi si sunt, din nou, in maracinis. Si foarte frustrat. Ajung la aia mica, ma sprijin de capota si ma uit la zid cu ura. Il blestem si mi promit ca voi reveni.

In doi, ucigand demonii

Si, dupa doar cateva zile, am revenit, impreuna cu Calin. Vremea este chiar mai proasta, decat la prima mea incercare. Avand traseul intiparit adanc in minte, il conduc pe Calin, trecand, rand pe rand, etajele. Intre timp, el, cu mai multa experienta si ratiune, cauta alte cai de acces. Dar, nici el nu gaseste solutii. E mai greu acum, din moment ce trebuie sa ne folosim doar de faramele de crengi si radacini pe care le-am lasat in urma eu, in urma cu cateva zile. Ajungem, in cele din urma exact in locul de unde am incercat eu sa-mi iau zborul. Calin face exact aceleasi rationamente ca mine, atunci, cautand, in stanga si dreapta, alte posibilitati. Nu gaseste. Ii spun despre solutia mea desteapta, care s-a lasat cu ce s-a lasat, dar in doi ar fi mai usor de atins etajul urmator, catarandu-ne unul pe altul. Doar atat ca, privind in sus dintr-o parte mai inclinata, Calin observa ca degeaba am trece pragul, pentru ca, dupa celalalt etaj, ne-ar astepta o burta si mai evidenta, imposibila de trecut, cu mainile goale. Este momentul in care nervii ti-o iau razna, fiind, pentru a doua oara, doar la cativa pasi de varf. Si nu se poate. Asa ca, hotaram sa facem cale intoarsa. Si o facem exact in felul in care l-am executat si eu, cu cateva zile in urma: provocand alunecarea, o alunecare pe faleza, controlata, ma rog, cat se poate controla inertia, atunci cand aceasta o ia la vale. Primul “pleaca” Calin si atinge pragul de jos rostogolindu-se ca un judoka scapat de sub control. “Esti bine?”, il intreb, dupa ce vad ca si-a scuturat capul de frunzis si de ameteala. “Ti se pare ca-s bine?!”, vine de jos si raspunsul flegmatic. Urmez eu, incerc o alta faleza, ceva mai la stanga, acoperita cu muschi verde. Greseala mare, aceasta imi da o viteza de coborare, incat Calin nici macar nu apuca sa filmeze alunecarea. Ajung jos in picioare, julit zdravan, cu toate frunzele padurii in chiloti. Nici nu mai pot vorbi, de suparare. Alunecam, mai departe, prin maracinis, spre aia mica, unde incercam sa ne indepartam de pe haine mizeria. Ne pregatim de o alta confruntare: dupa urcare, urmeaza, in mod normal, o coborare. Si, daca avem noroc, vom cobori pana in mijlocul pamantului.

Rastoci: Cautarea trecerii spre dincolo

De pestera din Rastoci, Calin a auzit de la fratele sau, Adi, care este inginer silvic, prin zona. De fapt, nu prea stie multa lume de pestera respectiva. Am cautat si eu ceva date despre ea, intr-un atlas, ce spune ca ofera detalii despre toate pesterile din Ardeal, dar nimic. Rastociul nici macar nu apare. In mare, stim pe unde sa o cautam, undeva in zona garii Rastoci, asa ca pornim la drum. Drumul este lin, nu prea avem chef de discutii, simtim amandoi esecul de la Clit, dar, ce naiba, nu e decat o stanca. In fine, ajungem in Rastoci, ajungem si la gara, de unde nu mai stim incotro sa o luam. Opresc masina langa un pieton, il intreb de pestera, dar observ, doar in momentul in care incepe sa gesticuleze salbatic, ca-i pleasna de beat. Omul zice ca trebuie sa o luam pe drumul spre Baia Mare, de unde cand spre dreapta, cand spre stanga, nici el nu mai stia in ce directie arata, iar noi, satui de atatea explicatii, bagam pedala. Odata porniti, nici nu mai oprim, pana la iesirea din Salaj si intrarea in Maramures. Ni se intampla, deja, a doua oara. Stam ca prostii, incercam sa ne orientam, sa simtim unde ar putea fi pestera respectiva, dar nu ne vine nici o idee. In cele din urma, Calin spune sa coboram, inapoi, spre Rastoci, unde pe un camp, a vazut doua persoane, care poate ar putea da niste detalii mai complexe. Norocul ni-l scoate in fata pe Ion Calin Anglitoiu, un tanar de prin partile locului, care, desi plecat de mult din locurile natale, mai stie, sau cel putin banuieste, pe unde s-ar putea afla pestera noastra. El este atat de entuziasmat de faptul ca doi nebuni, facand parte din Asociatia “Descoperim Salajul”, se intereseaza de pestera respectiva, incat se urca in masmna proprie si ne conduce chiar in apropierea pesterii. Urmeaza o perioada de cautare, pentru ca, dupa cei peste 10 ani, de cand nici el nu a calcat pe acolo, locurile s-au salbaticit. Isi mai aduce aminte de doi peri mari, printre care ar trebui sa se afle gura pesterii. Pe drum, ne povesteste despre speologii clujeni care, in urma cu ani buni, s-au aventurat, si ei, in pestera. Ne mai spune despre “relicve gasite in galeriile pesterii, bocanci vechi, de pe vremea razboiului, paturi de pusca etc. In cele din urma, dupa minute bune de bajbaiala, ajungem si la gura pesterii, atat de bine ascunsa, incat singuri, cu siguranta, nu am fi gasit-o. Oricum, despre gazda noastra, numai de bine.

Putul vrajmas!

Intram in pestera, iar dupa gura de la suprafata, nemarginita de nici o urma de roca sau macar de un delusor, ceea ce ni se dezvaluie inaintea ochilor este absolut uimitor. Marginit de pereti netezi, inalti, drumul duce in jos, tot mai in jos, lasandu-te impresionat de nebunia naturii, care a putut pune intr-un asemenea loc, fara nici un avertisment, un fel de canion subpamantean. Distanta dintre peretii uriasi este de abia cativa centimetrii, umerii ni se freaca de ele, inaintand prin bezna strapunsa, anemic, de lanternele noastre. Dupa circa 50 de metri, instinctul imi intra in functiune, presimtind pericolul: din nou, doar un pas ne desparte de infinit, printr-o piatra alunecoasa, ce face trecerea brusca spre un put al carui fund nici macar nu-l mai vedem. Este imposibil de coborat. Pur si simplu, peretii netezi nu-ti dau o urma de sprijin. Facem cale intoarsa, injurandu-ne neputinta financiara in a cumpara unele echipamente necesare supravietuirii in asemenea momente. Pentru ca stim, de coborat vom cobori oricum, oricat ne-ar costa, orice ne-ar costa, doar atat ca mai vrem sa vedem, inca o data, inainte de a intra in bezna, lumina soarelui. Nu se stie ce va fi mai incolo.

Putul, pe ata de mercerie

Ghidul nostru, Ion Anglitoiu, ne asteapta la gura pesterii, stie pana unde am ajuns, macar auzind injuraturile noastre, dand piept cu putul. Ne invita sa facem cale intoarsa spre masini, dar noi ne luam ramas bun de la el, spunandu-i ca incercam putul, fara nici un echipament. Intram, asadar, pentru a doua oara in pestera, ocolind, de data asta bucatile de crengi, care, la prima intrare doar mi-au rascolit parul, nelipsind prea mult sa ma lase fara vedere. Oricum, in bezna de dinauntru, ochii nu prea mai conteaza. Doar instinctele. Ajungem, din nou, la put, unde, fiind vorba de o coborare, Calin este cel care i-a initiativa. Incearca sa se lase in jos, spre nimic, pierde orice contact cu zidurile, nu are puncte de sprijin, dar reuseste, greu, sa vina inapoi la suprafata. “E imposibil. Nu se poate. Ne trebui franghie”, spune omul, dar, dupa cateva momente de relaxare, il vad ca se intinde, din nou, spre put. “Parca-s nebun. Nu am facut niciodata asa ceva. Nu am nici un punct de sprijin, dar tot mai trebuie sa incerc inca o data”, se descarca Calin, dupa care dispare, din nou, in put. Rateaza, din nou, aluneca, dar reuseste, iarasi, sa revina la suprafata. Nebun, fara nici o urma de ratiune, Calin incearca inca de vreo trei ori aceeasi miscare, dupa care se lasa pagubas. Stam, la marginea putului, ca doua persoane care au suferit cea mai mare infrangere din viata lor. Dar, la un moment dat, Calin pune mana pe rucsac si scoate din el o ata de mercerie, stii, de aia subtire, cu care se leaga pantalonii. E nebun, stiu ce vrea sa faca. O deznoada, o infasoara in patru, face din 10 in 10 centimetri noduri, dupa care leaga capatul de un piolet lasat de speologii din Cluj. “Tu chiar vrei sa cobori in iad pe ata asta?”, il intreb, desi cunosc, deja, raspunsul. Nici nu apuc sa termin intrebarea, pentru ca omul isi introduce mana sub primul nod, se sprijina zdravan, dupa care dispare, din nou, in put, in timp ce intonam, amandoi, la unison, piesa “Good bye, cruel world”, din nemuritorul Zid, al lui Pink Floyd. Nu-l mai vad, aud doar injuraturi, scrasnete, icnete, dupa care un urlet de izbanda: “Touch down!”A ajuns jos. “Vino si tu omule, e fenomenal, are vreo 5 – 6 metri, se poate, poti si tu, te ghidez!”, moment in care imi intorc fundul spre put, luand nodul atei in mana, fara sa simt deloc putul, cred ca e pentru prima oara cand ma aventurez intr-o coborare in care nu am nici un semnal de siguranta. Ma tin doar din forta degetelor taiate de ata, dupa care reusesc sa ma imping intre cele doua ziduri, cu genunchii si cu spatele. Schimb degetele, le cobor cu un nod mai jos, mai las din presiunea genunchilor si spatelui. Milimetric, totul se petrece dincolo de timp. Si ajung, in cele din urma, si eu, la sol, langa un Calin ce ranjeste nebun. “Am reusit bai, iti dai seama, am coborat pe o ata de mercerie!” Trece socul si intram in adancimea pesterii. Ne lovim de un bolovan ce ne blocheaza drumul, dar trecem, taras, sub el. Un alt bolovan, din nou unul cu gand rau, nu ne mai lasa sa trecem doar escalandandu-l. Si ajungem, in cele din urma, la un loc unde pestera se bifurca in trei directii, ca o intersectie, semaforizata doar de stolurile de lilieci care stau agatati pe tavanul care se inalta deasupra noastra. Din cate am auzit, una dintre galerii merge spre Ileanda, cealalta spre Rastoci, comunicand, pe undeva cu Somesul, iar ultima, spre Baia Mare. Mergem drept inainte, spre Ileanda, sub pamant, intr-un canion marcat de ziduri gigantici. Dupa nici o suta de metri, peretii se ingusteaza puternic, iar inaintarea este astupata de un bolovan imens, lasand o trecere, sub ea, de doar cativa centimetri. Tarandu-se pe burta, Calin incearca strapungerea, pana cand, dupa un timp, ajung sa mai vad din el doar bocancii. “Nu se poate mai incolo – vine o voce ca un ecou – dar nu se poate nici inapoi”, imi spune, iar eu incerc sa-l extrag din imbratisara rocilor tragandu-l de bocanci. Iesim din galeria spre Ileanda si o incercam pe cea spre Baia Mare. Canionul e ceva mai larg, are cel putin o jumatate de metru latime, iar plafonul este plin de lilieci. In timp ce solul e acoperit de excremente de lilieci, pe care derapam puternic. Nu mai scoatem o vorba, comunicam prin semne, sa nu speriem locuitorii. Mergem incovoiati, galeria ne lasa, e tot mai ciudata calea ce ni se deschide in fata. “Opreste-te si ramai asa!”, aud vocea din spatele meu, moment in care inghet, ca un calorifer uitat din vremurile vechi. “Deasupra ta, la nici 20 de centimetri, e un liliac enorm!”, spune Calin, dupa care ma las pe burta si continui inaintarea ca indienii, fara zgomot. Ingustandu-se, din nou, galeria nu mai lasa loc liliecilor, dar dam, totusi, peste niste zburatoare moarte, pe sol. Asadar, probabil ca este si ceva urma de sulf. Luminile lanternelor ne dezvaluie, incredibil, filoane intregi de flori de mina, atat de uimitoare, incat realitatea dispare imediat din gandurile noastre. Stam si ne uitam fascinati la minunatiile naturii, dupa care trecem mai departe. Galeria se infunda, la un moment dat, dar lasa loc de trecere, spre alta camera, spre stanga. Intram acolo, iar privelistea care ni se dezvaluie, este dezolanta. Peretii se ingusteaza atat de tare, incat doar un copil ar putea, poate, sa treaca mai departe. In sus, plafonul se termina undeva la zeci de metri, unde peretii se deschid intr-un fel de “V”, dar nu putem sa urcam pana acolo. Incercam, totusi, strapungerea clestelui, intru, taras, intr-o parte, imi trec capul prin ingusticime, dar pieptul mi se blocheaza intre mii de tone de granit. Nu mai pot merge, nici inainte, nici inapoi. Calin ma trage afara, icnind, prinzandu-ma si tragandu-ma de bocanci. “Incerc si eu, sunt mai moale, poate reusesc sa ma strecor”, zice Calin, iar dupa un timp ajung sa-l trag eu afara, din stransoarea clestelui de granit. Blocati. Pentru noi, blocati inseamna ca nu mai putem trece mai departe. Stingem lanternele. Stam in intuneric, nu se stie cat mai suporta bateriile. Cu o ultima farama de lumina, ma uit la ceasul de pe mana, dar acesta a ramas mort la 13.30, momentul in care am intrat in pestera. Ceasul de pe mobil, e complet dezorientat, ca o busola prinsa de un magnet. Bezna. Adancimea coboara peste noi, vorbim in soapta, bezna vine in tine, te rascoleste, te infioara, te face sa scoti la lumina tot ceea ce ai incercat sa ascunzi in cele mai tainice locuri ale tale. “Mai, eu nu as mai iesi de aici”, spune Calin, primind aprobarea mea, pentru ca a vorbit, din nou, pe limba mea. La un moment dat, aprindem lanternele si incercam catararea pe peretii netezi, in incercarea de a trece peste bariera clestelui. Nu se poate, nu ai nici un punct de sustinere, chiar si genunchii, presati cu spatele la zidul advers, aluneca in nestire. Jos, din nou, in bezna. Intr-un tarziu, dupa tone de revelatii care ne-au trecut prin capetele noastre infierbantate, hotaram sa iesim la lumina. “Mai stim pe care galerie trebuie sa iesim?”, intreaba Calin, in timp ce eu il asigur ca e vorba de cea din dreapta, prima care cade in calea noastra. Cea de a doua, tot la dreapta, merge spre Rastoci. Intram in galeria de iesire, escaladam si ne taram, din nou sub blocada pietrelor, dupa care ajungem la “franghia” noastra, singura cale de acces spre gura putului. In spatele putului mai descoperim o galerie, dar nu mai avem forta sa-l exploram. Urcam, anevoios, dar totusi mai usor, la suprafata putului, culmea, ata ne tine, e multa forta si nebunie in noi. Si iesim, in cele din urma la soare.

Dincolo de timp

La soarele care nu mai este, pentru ca afara trage, deja, spre intuneric. Asadar, e trecut de ora 17. Am stat in pestera mai bine de trei ore si jumatate. Unde s-a strecurat timpul? Noi am avut impresia ca am cutreierat culoarele nu mai mult de 50 de minute. Timpul s-a comprimat, ori a explodat, nu mai stim nici noi, ce s-a intamplat. Afara, in drum spre aia mica, observam o persoana care ne urmareste, dar vazand ca suntem teferi, se urca in masina si pleaca. Probabil ca cineva a dat alarma in sat, cum ca doi nebuni au intrat in pestera, de mult, si nu au mai iesit la suprafata. Oricum, acolo unde am fost noi, nu ne-ar fi gasit nimeni. Iar acolo unde vom merge, peste cateva zile, cu siguranta nu ne va mai gasi nimeni.