Țîncii de prin zona satelor Brusturi și Lupoaia sînt crescuți cu teama de a evita un loc anume de pe văile și pădurile care înconjoară localitățile. Este vorba de Peștera Buhii, o peșteră despre care bătrînii spun că ar fi locul în care sălășluiește ”necuratul”. Acu, termenul acesta este unul cu precădere folosit în limbajul preoțesc, dar chiar dacă ni s-ar fi spus că e dracul în persoană în peștera aia, tot am fi mers să-l căutăm. Se mai vorbește că, în urmă cu circa 120 de ani, cîțiva mineri au intrat în peștera cu pricina și nu au mai ieșit niciodată de acolo. Aceeași poveste se spune din gură în gură și despre un inginer din sat, cum că l-ar fi omorît curiozitatea, dat fiind că ultimul lucru care l-a făcut a fost să intre în peșteră. Însă, adevărul este că e imposibil de intrat în peștera respectivă, dacă nu ai echipament special pentru asta, și mă refer la cuie și șuruburi mari, pe care să le poți încastra, la modul sigur, în calcarul care se prăfuiește sub palmele tale. Oricum, stînd chiar și la baza peșterii, te ia cu amețeală, pentru că locul este la o înălțime destul de mare și trebuie să fii proptit bine în picioare, ca să nu îți iei zborul.

Sălașul bufnițelor

Indiferent că vii dinspre Brusturi ori Lupoaia, există un reper distinctiv, după care te poți orienta pentru peștera în cauză. Este vorba de un turn – un fel de coș de fum, despre care se zice că ar exista chiar de pe vremea celui de-al doilea Război Mondial. Privind de pe drumul principal Creaca – Românași, exact pe direcția turnului, poți vedea de la depărtare gura neagră în formă de triunghi a peșterii. Ea este chiar sub cea mai înaltă săritoare din zonă, o stîncă în formă de crenel, care se înalță peste văile împădurite.
Bătrînii spun că denumirea peșterii vine de la pădurile dese de aici, care ar fi sălașul bufnițelor. Cu toate că, vreme de cîteva ore, efectiv, am topografiat locul, din păcate nu ne-am întîlnit cu nici o buhă, deși tare ne-am fi dorit acest lucru.

Spre înălțimi!

Lanțul acesta, cunoscut și sub denumirea de Pietrele Lupoii, este deja cunoscut nouă și este atît de deosebit prin varietatea lui – pădurile dese alternînd cu stînci golașe dispuse parcă pe un peisaj selenar, încît chiar și gîndul la o asemenea escapadă ne umple de putere. Iar de asta avem nevoie, Călin e la a treia zi de post negru, după o gogoașă stricată, ce l-a făcut să voteze permanent cu Iorga, iar eu, după o noapte de condus pe drumul umed și înșelător spre aeroportul din Cluj.
E clar că niciunul dintre noi nu este apt complet pentru un exercițiu de forță, dar tocmai în asta constau provocările – să treci mereu și mereu peste limitele tale. Luăm, deci, cu asalt povîrnișul abrupt – sînt cam 150 de metri de urcat pînă la peșteră, dar extenuarea își spune rapid cuvîntul. Suflăm din ce în ce mai greu, iar terenul este accidentat de văi adînci, pe care mereu trebuie să le ocolești. Ne ia cam o jumătate de oră lupta cu panta, dar culmile golașe la baza cărora am ajuns ne spulberă orice oboseală: nisip fin, cum s-a erodat calcarul, ziduri semețe, pe care sînt dispuse, ici colo, inexplicabil, niște mesteceni ce seamănă mai degrabă cu niște tufe. Înconjurăm cu grijă baza stîncii, totul se năruie sub pașii noștri, iar gura peșterii Buhii apare deasupra noastră, neagră și amenințătoare.

Necuratul care nu ne vrea

Acum, poate toate încercările noastre de a ajunge în peșteră par stupide pentru majoritatea unora. Am luat zidul cu asalt, de-a dreptul, dar bucăți mari de calcar s-au prăbușit chiar și la atingerea noastră. Am încercat și din lateral, același rezultat. Cam 7 metri ar fi de urcat pînă la gura peșterii, dar pe lîngă faptul că e foarte sfărîmiciosă gresia, mai face și burți, peste care efectiv nu ai cum să treci, dacă nu ești ancorat. Iar noi sîntem deja la o înălțime apreciabilă, deci orice mișcare greșită ne-ar arunca în golul de câteva zeci de metri adîncime. Avînd la noi corzi, ne-am gîndit să rupem gura peșterii de sus, de pe coardă, balansîndu-ne din gol, dar stînca e atît de goală, încît nu găsim nici măcar un punct solid de care să legăm coarda. Senzația amară de eșec e doar în parte spulberată de cucerirea piscului, pe care ne așezăm privind în gol, după o altă tură istovitoare de înconjurare a zidului, pentru găsirea unui loc de acces spre culme.
În orice caz, zona e atît de ciudată, încît hotărîm s-o cartografiem, mai ales că vedem peste tot locuri presărate cu ziduri ca niște cazemate. Mai e nevoie să spun că am coborît și urcat tot povîrnișul de vreo 4 ori? Și că l-am luat și pe latul și în zig-zag? După care am ajuns înapoi la gura peșterii Buhii, istoviți, cu privirile rătăcite, aruncînd în gol pietre, ca niște copii supărați cărora li s-a luat jucăria preferată.

Și, totuși, Peștera Împuțită

Călin era chiar pe creștetul turnului sub care era gaura Buhii, iar eu sub el, cam cu vreo 10 metri, cînd îmi vine ideea să o luăm spre inima pădurii, spre interior, unde, din depărtare văzusem o piatră enormă, roșie, ce semăna cu o cască de război.
Așa că începem, pas cu pas – pentru că mișcările le poți face doar pe cantul bocancului, să înaintăm pe un fel de brînă improvizată spre interiorul zonei, neluînd în seamă hăurile de sub noi. Piatra roșie sub formă de cască este într-adevăr impresionantă, dar atît. În timp ce Călin încearcă să găsească poziții cît mai favorabile de a fotografia zona, eu o iau şi mai mult spre interior, descoperind o grămadă de găuri în stînci, care, cele mai multe, sînt doar culcușuri de animale.
Ajung, în cele din urmă, la o gaură mică, cît un horn, în apropierea căreia mă cuprinde instantaneu o stare neplăcută. Ajunge și Călin lîngă mine și se pune pe burtă să intre în negura hrubii. Cum pune lanterna în față, îl aud exclamînd că e un adevărat tunel în fața lui. I-au mai rămas doar tălpile picioarelor afară, restul corpului deja i-a dispărut în hornul strîmt. Atunci îmi dau seama ce e în neregulă: putoarea mucegăită ce venea din interiorul găurii, un iz atît de neplăcut, încît mi se face greață instantaneu. Între timp, Călin dispare în hornul strîmt și degeaba strig după el, nu mai primesc nici un răspuns. Chestiile astea pot fi periculoase, inconștiența te poate lovi instantaneu, deci, deși chiar nu am avut de gînd să intru, îmi arunc rapid rucsacul din spate, închid toate fermoarele de pe mine, mă arunc pe burtă și încept să ma tîrăsc spre interiorul găurii împuțite. Curios, singurul lucru ce îmi vine în minte, chiar nu are nici o legătură cu situația actuală: mi-am amintit de locotenentul din armată, sadic rău, care urla la noi: ”tîrîți-vă pe burtă, porcilor, prin noroaiele patriei!”.

Nișa cu arbori din adîncuri

Tot nu-l văd, încă, pe Călin, iar senzația de incomoditate mi se accentuează enorm. Treptat, după cîțiva metri de tîrît, tavanul hornului începe să se înalțe, putînd să mă ridic, la început, în genunchi, iar, mai apoi, chiar în picioare, cînd ajung la un fel de aulă interioară. Călin e acolo și se uită tăcut spre tavanul care, luminat, strălucește, parcă ar fi presărat cu pietre de mină. Dar e doar reflexia luminii lanternei pe o chestie umedă și cleioasă de pe piatră, parcă am fi în interiorul esofagului unui animal mare. În dreapta noastră se deschide o nișă, cît să te poți alungi pe spate, e ca un cavou de gresie, de mărimea unei camere, iar între plafon și partea de jos observăm cîteva trunchiuri de copac, care parcă ar susține tavanul. Dar, chiar nu are nici o logică, ar trebui să fie, în partea de sus, scînduri de susținere, ceea ce nu există. Și totul pare foarte natural, în nenatural, parcă ar fi crescut o pădure în interiorul atît de grețos al lințoliului calcaros. Ici-colo dăm peste niște desene minuscule ciudate, pe ziduri, dar nu desene de alea făcute de retardații care-și lasă urma peste tot: forme ciudate de om, pătrățoase și ceva ce arată a petale de flori. Mirosul e din ce în ce mai greu, și sînt sigur că e și ceva sulf prin aer. Pereții cavoului sunt presăraţi de filoane de cărbune și de alte minerale, pe care nu le cunoaștem. Continuăm să înaintăm, cu precauție, spre adînc, cînd, după cîteva zeci de metri, galeria se închide, dar nu natural, ci văzîndu-se clar urmele unei surpări. Facem drumul înapoi, în tăcere, spre hornul de intrare, probabil că locul e atît de instabil, încît oricînd am putea fi îngropați de vii. Culmea, pe galeria strîmtă de la intrare, dăm peste niște ciuperci ciudate, mucegăite, dar care se par că mai trăiesc. Încercăm, pe cît posibil, să evităm să ne frecăm de pereții cleioși, ca acoperiți de muci fosforescenți, și ne tîrîm spre exterior.
Ajunși la aer, mă lovește o cruntă durere de cap, ce îmi pulsează în craniu. Și Călin are privirile rătăcite. Culmea, vremea pînă atunci călduță și cu raze de soare se strică și se aud tunete. De unde pînă unde tunete în februarie?
Ne adunăm echipamentul și ne pregătim de coborîre. Acum, cu puterile sfîrșite, e și mai dificil. Pașii sînt greoi, întrerupți de alunecări pe panta acoperită de frunze, care e ca un derdeluș. Dar, am scăpat și de data asta!

După două zile…

Călin Solo – ăst om e ceva neam cu Han Solo, tînăr şi neliniştit din fire, s-a întors, pîş-pîş, la peştera cu pricina, profitînd de faptul că nu era pe lîngă el conştiinţa sa, adică eu, care să-l tragă mereu de haine în situaţiile în care nu merită riscat. Cică doar a vrut să vadă de ce scule are nevoie ca să intre în peşteră, şi atîta s-a tot coit el şi s-a uitat, pînă a reuşit să urce cîţiva metri, suficient cît să arunce o privire în peşteră. Acu, el zice că e doar o grotă, la dreapta se închide perfect, dar la stînga ar fi urmele unei surpări, astupate de un bolovan mare. La intrare e un adevărat covor de buburuze moarte. Aşadar, în cazul în care în acea peşteră au intrat oameni, chiar şi în urmă cu peste 100 de ani, locul a devenit, în timp, un enorm cavou natural de gresie. La urma urmei, dacă stau să mă gîndesc, e chiar fain!