Știi ce e chiar stupid în țara asta? Că oamenii, de bine, de rău, își plătesc taxele și impozitele către stat și toate celelalte instituții, dar nu primesc nimic în schimb. Ei, hai să nu fiu chiar atît de categoric. Totuși, din cînd în cînd mai și primesc ceva: umilință, iar asta din plin. Cum se face că am ajuns să trăim și să muncim, respectînd toate regulile constituționale și, totuși, să fim călcați în asemenea hal în picioare?
Uite, exemplele pot fi enumerate cu carul. Taxa de drum. O taxă inventată de unul care călătorea cu vaporul. De aia i se mai zice și „taxa Băsescu”. Paradoxal, nu? Compania care cică menegeruigește rețeaua de drumuri naționale, încasează, pe an ce trece, tot mai mulți bani. Și e vorba de milioane. De la oamenii cu frică să nu se trezească acasă cu citații. Asta, în condițiile în care în țară sînt sute de kilometri de drum care n-au mai văzut asfalt de ani de zile. Gropile în România sînt ca buruienile de pe cîmpurile nelucrate. Ori ca ciupercile bolunde. Nemaibăgînd în seamă că toată țara este o groapă și este tratată ca atare de către străini.
Am văzut în careva zi o reclamă de nu știu ce instalație, ce ar veni pusă pe robinetul de apă, asta ca să putem bea apă curată și sănătoasă. În condițiile în care, lună de lună, plătim facturi de apă potabilă, de ni se uscă gîtul. O apă potabilă plină cu toate chimicalele, care încet-încet ne va duce în groapă, pentru că apa de la robinet nu e viață, ci e otravă.
Plătim impozite uriașe pe teren, pe casă, pe apartament doar pentru ca cei pe care unii i-au votat să poată sta bine mersi cocoțați în puf, laolaltă cu tot staff-ul lor și să poată să inventeze alte și alte dări, care să ne nenorocească și mai tare.
Și, toate ca toate, după ce îți plătești toate obligațiunile către stat, răsuflînd ușurat că, chiar dacă ești lefter, dar măcar ești un cetățean onorabil al țării, oriunde ai merge, orice ai face, oricui te-ai adresa, de orice ai avea nevoie trebuie să scoți iară banul din buzunare, pentru că doar banul, ca „atenție”, mai este doar motorul care pune în mișcare birocrația și respectul cu care ar trebui să fi tratat ca om.
Toată lumea este călare pe noi, fiscul, milițienii, polițiștii, inspectori și inspectorași de toate gradele și figurile, administrațiile locale și de stat, controlori și supracontrolori, o întreagă rețea hapsînă, și ne mai mirăm că la 30 de ani ajungem să umblăm pe stradă gîrboviți, cu ochii în trotuar, fără vlagă și chiar fără voce, de nu mai poți face diferența între un om umilit și cîinii aceia cu priviri umane înlăcrimate, gheboși și plini de toți paraziții, care parcă o cer cu toată ființa: eutanasiați-ne! Chiar așa, ștăbarilor, ce mai așteptați? De ce ne mai țineți în țarcuri, aruncîndu-ne, din cînd în cînd, cîte un vis ori o speranță? Mai bine eutanasiați-ne! Fie al vostru totul, pentru că, oricum, al nostru n-a fost niciodată nimic. Nici măcar speranța.