Ne asezam, ca in transa, pe muschiul bolovanilor din apropierea portalului. Culorile iernii au ramas, undeva, uitate parca in timp, fiind inlocuite de viata unui anotimp dubios, un fel de trecere intre toamna-primavara. Linistea din jurul nostru este si mai tare amplificata de zgomotul micii cascade de la iesirea din portal. Apa vajaie usor spre un bazin, din cate se pare destul de adanc, ce se intinde chiar la cativa metri sub picioarele noastre. Fiind pe aceeasi lungime de unda, incepem sa murmuram, parca la un semnal dat de murmurul apelor subterane, versurile lui Petrucci, dand infinitului o noua dimensiune: “Safe in the light that surround me/ Free from the fear and the pain…”. Da, usor, fara sa fortam vointa naturii, am ajuns sa ne inconjuram cu o aureola, prin care nimic, nici durerea si nici frica, nu ne mai poate atinge. +Ce bine e acasa!;, sopteste, intr-un tarziu Calin, dand inteles sentimentelor care ma rascolesc si pe mine. Da, suntem, din nou, acasa, acasa in mijlocul naturii, cascade, torente, pesteri, stanci, adrenalina si un imens sentiment de libertate. Acasa.

Si ce daca-i iarna?

Cu cateva luni inainte, cand iarna batea puternic la portile expeditiilor noastre, amenintand cu domiciliul fortat, ne-am zis ca va trebui sa o lasam mai moale, dar cred ca nici noi nu ne-am luat in serios. Asa ca au urmat, in mod cu totul absolut firesc, escapade spre “Leaganul lupilor din Vartesca”, in cautarea unei avene despre care se spune ca are peste 80 de metri adancime (avena pe care am si gasit-o, dar din lipsa echipamentului si, mai ales a noptii care s-a lasat brusc peste campurile inzapezite, nu am mai putut sa o exploram) si o noua abordare a Gradinii Zmeilor, tot un fel de leagan al expeditiilor noastre, locul unde a inceput totul. Dar, capitolul acesta va ramane inchis ochilor oamenilor obisnuiti, pentru ca am fost prea aproape de suflul zmeilor, care, provocati, ne pot duce, dupa cum ne-am dat seama, foarte aproape de pragul dintre lumi. Asa ca, dupa cateva schimburi de idei despre posibile trasee de atacat, am hotarat sa incercam sa strapungem putul de apa a Pesterii Liii, din Cuciulat, in dorinta de a aduce la lumina picturile rupestre din interiorul cavernelor. Partea financiara a escapadei noastre a fost rapid rezolvata prin intinderi de mana spre cei apropiati noua (orice iesire de-a noastra costa al dracului de mult, dar, cu toate ca suntem inglodati in datorii, chemarea este mult mai puternica decat aceasta anonima lipsa de bani). Am facut cap-compas spre Cuciulat, iar tumoarea care ne apasa pe creier a inceput, incet-incet, o data cu departarea de cotidian, sa se retraga, ca dupa o trepanatie reusita. Parcam, in cele din urma, in pustietatea centrului satului, ne luam echipamentul “subtire” pe care-l putem arunca in lupta, in caz de necesitate maxima (doua lanterne si cativa metri de sfoara) si atacam urcusul spre campul de deasupra satului, unde va trebui sa redescoperim cararea salbatica, plin de bolovanii pe care i-am catarat, vara trecuta, cu bicicletele, ce duce spre intrarea in pestera. Nu intampinam nici o problema, simturile noastre sunt parca aspirate spre intrarea in caverna ce se infatiseaza ochilor nostri ca o gura neagra, inghititoare de lumina si suflete.

Murmurul naturii

Dupa soarele care ne loveste puternic in tample, parca ar fi primavara, ne dam seama ca suntem, undeva, in jurul amiezii si hotaram sa exploram, intai, falezele aflate in dreapta pesterii, la cateva sute de metri de intrarea in caverna, hotarand ca bezna de dinauntru va putea fi cercetata chiar daca afara se intuneca. Ajungem, prin diferite tehnici de echilibristica aplicate pe bolovanii umezi si acoperiti de muschi, la putul de apa, la un golfulet superb, marginit de ziduri de granit, alimentat de o cascada parca de jucarie, ce-si arunca stropii de apa de la o inaltime de cativa zeci de metri. Natura se dezbraca, parca, in fata noastra, lasandu-ne sa o imbratisam pura, chiar daca umeda, in infinitatea ei. Clipoceala apei, transformata mai la vale intr-un murmur linistitor, ni se cuibareste in suflete ca aerul cerut de pompele neistovite ale plamanilor. Atacam, cu grija, faleza care duce spre crestetul cascadei: realitatea dura a iernii ne readuce in prezent – fiecare pas in sus e o loterie, totul aluneca sub tine, fiecare creanga, care privita si aleasa ca punct de sustinere se dovedeste extrem de casanta, cedand chiar in momentul in care vrei sa-ti arunci centrul de greutate spre inainte. Dupa cativa zeci de metri, apa curge rece printre hainele mele si ma intreb daca nu am, din nou, febra. Nu-i spun nimic lui Calin, ar fi in stare sa opreasca expeditia. Dar, ajungandu-l, in final, din urma, pe crestetul cascadei, observ aceleasi simptome si la el: “Nu cumva ai transpirat si tu?”, il intreb, la care imi raspunde ca este leoarca. Deci, adrenalina e de vina. Ne continuam drumul cand coborand spre firul apei, cand urcand spre creasta, alunecand, simtind la fiecare pas pierderea contactului cu solul, dar, cu toate acestea, fara oboseala, cuprinsi doar de dorinta de a ne lasa imbratisati si mai puternic de bratele naturii. Observand un nou golfulet coboram, la cativa zeci de metri de el, acolo unde povarnisul este mai moale, iar o eventuala alunecare prezentand doar pericolul unei bai bune de iarna, sau in cel mai rau caz a unor oase rupte, si dam, din nou, peste o alta cascada, ce-si murmura suvoiul pietrelor acoperite de muschi. Continuam urcarea pe firul apei, spre amonte, pana cand vegetatia si lipsa zidurilor ocrotitoare ne dau de stire ca micul canion a luat sfarsit. Urmeaza sa revenim la punctul de plecare prin diferite sarituri peste bolovanii dispusi aiurea pe firul apei, deoarece, pe drumul nostru de creasta, am pierdut, in nenumarate randuri, luciul apei, care e posibil sa mai ofere multe alte minunatii. Ajungem, in cele din urma, la Portalul Cuciulatului.

Portalul

Imaginea care ni se deschide in fata ochilor nu poate fi transpusa in cuvinte. De fapt, portalul ni se dezvaluie treptat, o data cu urmarea curburii pe care-l face canionul. Apa cade din nou, cascada, spre un bazin adanc, de data aceasta printr-o deschizatura dintre stanci, ce dau senzatia unei usi spre o alta lume. Daca ar fi vara am urma, pur si simplu cursul apei, cu ploscaiala ce-ar urma la trecerea in bazin. Acum, cu o apa a carei temperatura atinge doar cateva grade, ocolim portalul si ajungem in cealalta parte, unde de sub bazin ne intampina si vuietul amenintator al unei cursuri subterane. Ar fi interesant de vazut ce se intampla sub apa, cine stie, probabil ca exista o comunicare intre pestera si putul din fata noastra. Este locul unde linistea si tandretea naturii ne loveste in asemenea masura, incat Calin exclama, fara sa stea prea mult pe ganduri, “Ce bine e acasa!”. Si suntem, intr-adevar, acasa, singurul loc in care ne mai simtim in siguranta si fara amenintarile cotidianului. Uitarea imbraca, probabil, zeci de minute, nici macar nu ne mai intereseaza timpul care fuge deasupra noastra. In cele din urma, incercam o iesire peste zidul portalului, dar cu o stanca umeda, acoperita de frunzis si presarata cu crengi casante, ideea se dovedeste mai periculoasa decat am crezut.

Prabusiri in reluare

Am incalcat, impreuna cu Calin, de nenumarate ori, regulile cataratului la liber. Dar chestia asta o facem, in cele mai multe situatii, inconstienti, lasandu-ne dusi de val. In loc sa urcam, cum scrie in “cartea cea mare”, asigurandu-ne cel putin 3 puncte de sprijin, noi am ajuns sa incalecam zidurile folosindu-ne, cateodata, si de un singur punct de sprijin, ba cateodata chiar si de o jumatate de punct. Unul care sa faca fata doar momentului saltarii centrului de greutate dintr-un loc in altul. Asa se intampla si acum, Calin urca spre o creasta care, in cazul in care locul ar fi uscat, nu ar pune nici un fel de probleme. Evident, el “deschizator”, eu “culegator”. Asa se intampla ca-l simt, intr-un moment, nemiscat asteptand parca mutarea naturii. Il prind, imediat, de picior, dupa care fac o priza mai serioasa cu centura lui. “S-a rupt creanga, stau pietrificat, habar nu am ce urmeaza, alunec pana jos sau nu?” De fapt, in cazul in care ar misca un deget, echilibrul precar s-ar duce dracu’ si am merge impreuna in bazin, evident, dupa ce ne-am lovi, normal, de cativa colti ai stancii. Pentru ca nici eu nu sunt mai sigur pe picioare. Doar in dreapta am un fel de sprijin. Asteptam sa treaca momentul inceputului de panica, dupa care, incet, descoperind toate ascunzisurile stancii ce ne-ar putea oferi un pic de ajutor, facem cale intoarsa. Suntem, din nou, la portal. “Am simtit, instantaneu, suvoiul rece al panicii pe sira spinarii”, spune Calin, referindu-se la momentul in care stateam, amandoi, in cumpana dintre stabilitate si pericolul prabusirii. Dar, trecem rapid peste momentul asta, suntem obisnuiti, vor mai fi si altele, chiar mai curand decat am crede. Observ, in dreapta mea, un alt posibil traseu spre creasta si aratandu-l la Calin, ma arunc direct spre inaltimi, alegand, de data asta, eu rolul de deschizator. “Stai, lasa-ma pe mine ‘nainte!”, spune Calin, dar eu sunt deja pe val. Trecand peste cativa zeci de metri de inaltimi, la vreo doua lungimi de creasta, imi infig piciorul intr-un ciot care ar trebui sa reziste unei aruncari spre crengile de sus. Nu rezista. Pornesc in jos ca trenul, nu mult, doar cat sa prind o viteza apreciabila, dupa care simt mana lui Calin pe glezna, incetinindu-mi prabusirea, iar bocancul mi se opreste, in cele din urma, in bocancul lui, proptit bine in zid, pregatit pentru a prelua inertia mea. Ciudat, eram atat de sigur pe Calin, stiindu-l in spatele meu, incat momentul trece peste mine nelasand in urma nici macar senzatia fricii. Nu-i bine. Fara sa stau prea mult pe ganduri, ochesc un alt punct de sprijin si ma arunc peste creasta, dupa care intind mana spre Calin. Suntem sus, intr-o siguranta provizorie, fata de imensitatea portalului de sub noi si continuandu-ne drumul, atingem, in cele din urma, zidul ce margineste intrarea in pestera.

Putul inselator

Un fir de apa aluneca spre afara, fara zgomot din pestera si ma gandesc ca inauntru va fi ceva mai dificil ca vara trecuta. Ne luam lanternele si crestam bezna Liii doar prin doua fascicole timide. E putin umed, cateodata calcam chiar in apa, dar nu conteaza. Ajungem, dupa vreo o suta de metri, la putul care margineste trecerea spre caverna picturilor rupestre. Nu se vede prea bine, insa s-ar parea ca tunelul nu este inundat complet de apa. Calin verifica temperatura apei, nu pare prea rece, asa ca-si da jos bocancii, sosetele, iar pantalonii si-i trage peste genunchi. “Ma duc sa vad daca se poate trece!”, spune el, dupa care trage un fel de urlet, salutand contactul rece cu apa. Ajunge la intrarea in tunel, e apa si acolo, dar ca sa treaca ar trebui sa se lase in genunchi si s-ar uda tot. Il chem inapoi, nu merita, nu-i vorba de risc, mi-e frica de posibila hipotermie care ne-ar putea zdrobi dupa ce am trece dincolo. Din nou senzatia de frustrare, din cauza lipsei de echipament. Dar, nici o problema, vor mai fi si alte incercari si vom trece si peste acest prag. Pana acum nu ne-a stat, niciodata, nimeni si nimic in cale. Nici cu putul nu va fi altfel. Facem cale intoarsa spre iesire, cu un Calin ud pana in fund.

Galeria paianjenului

Desi senzatia unui esec e destul de puternica, cele oferite de portal ne lasa plini de puterea unei noi regasiri. Cu toate acestea, Calin incearca sa forteze intrarea intr-o alta galerie, care se deschide chiar la intrarea in pestera, pe frontul zidului, la circa 8 metri de la sol. Stanca umeda nu lasa, in schimb, nici o posibilitate de escaladare, omul aluneca la greu si se juleste la maini si genunchi. Incercam sa punem una peste alta doi bolovani imensi, sa mai castigam un pic de inaltime. Dar tot nu este suficient. In cele din urma hotaram sa proptim un trunchi de copac spre galerie, pe care Calin sa-l urce asemenea unui culegator de banane. Ideea merge, icnete, mormaieli, cateva alunecari acompaniate de injuraturi tandre, iar omul este sus, la intrarea in galerie. Dar aceasta, pacat, se stramteaza doar dupa cativa metri. Calin incearca o fortare, dar nu merge, desi, undeva in fata, vede niste semne ciudate in zid, ce par a fi artificiale. Dar e imposibil de ajuns pana acolo. Sindromul Rastoci. Poate eu, data viitoare. La intoarcerea, cu picioarele inainte, Calin aproape ca matura cu pletele un paianjen imens, ce sta de straja pe plafon. Animalul e atat de mare incat abia incape in fascicolul lanternei. Un moment, ce pare o vesnicie, stau amandoi nemiscati, fixandu-se unul pe altul. Semneaza, probabil, un pact de neagresiune, iar Calin paraseste galeria, lasandu-se la sol pe trunchiul pe care eu il tin, cat de cat, fixat in brate. Asta e, pe data viitoare!

Cu privirile nebune

Umezi, rupti de oboseala, cotropiti de o toropeala placuta a destinderii, incercam sa gasim cararea bolovanoasa spre campul de deasupra noastra. Altfel, am ajunge, din nou, in curtea oarecarui satean, care nu stiu cum ne-ar mai privi acum, doua persoane murdare din cap pana in picioare, cu niste fete obosite, dar cuprinse, totusi, de o frenezie nebuna. Gasim cararea si in cele din urma masina. Dupa cateva ore “acasa”, suntem pregatiti, pentru cateva zile, pentru jungla zalauana. Dar, poate curand, va veni momentul in care vom mai ajunge inapoi in “jungla”, doar ca vizitatori. Curand.