Parasim Valea Umbrelor intr-un loc unde peretii de stanca fac loc unor urcusuri mai accesibile de panta acoperita cu frunzis si muschi. Calin, impreuna cu ceilalti doi, incearca povarnisul ce, de departe, parea ceva mai accesibil. Mai raman, vreme de 5 metri in Vale, dupa care iau, si eu, panta in picioare. Si maini. Incet-incet, distanta dintre noi se mareste tot mai mult. Contactul vizual l-am pierdut, deja, cu ei, mai comunicam doar prin racnete. Se pare ca, in timp ce ei urcau intr-o directie, panta mea m-a indepartat de ei. Incerc o coborare scurtata ca sa ma alatur echipei, dar sub mine se deschide o alta rapa. Parca nu era acolo, mai inainte. Urc, din nou, trebuie sa gasesc o trecere spre cealalta culme, unde mai apuc sa vad o strafulgerare galbena. Nimic. Sus, Valea Umbrelor curge la 200 de metri sub mine si rape. Padurea ma inconjoara, iar linistea ma loveste in plex. Singur. Ma asez, luand intre picioare un ciot de copac ramas in panta ce duce in lumea nimanui. Inchid ochii si las natura sa ma cuprinda. Mintea mi se goleste, incet, de toate urmele civilizatiei, iar padurea intra in mine cu toate zgomotele ei. Picajul unei gaze ce-mi trece pe langa cap, il simt ca pe un MIG. Aud clar pasii furnicii care-si cauta drumul pe piciorul meu. Radacinile copacilor gem imprejurul meu in timp ce se intind inspre mine sa ma imbratiseze. Ma numesc Zero. Sunt inceputul si sfarsitul. 

Padurencele Clitului

Am plecat, de fapt, spre Clit, sat situat la circa 20 kilometri de Jibou, pe drumul cu gropi ce curge lenes pe langa Somes, in cautarea “padurencelor” – niste fiinte supranaturale, despre existenta carora mai povestesc, chiar si azi, batranii din zona. Nu foarte demult, spune “povestea”, in zonele salbatice ale Clitului, cu paduri si stanci ingramadite una peste alta, traiau niste femei foarte frumoase, cu parul lung pana la glezne, dar care aveau prostul obicei de a le suci mintile barbatilor din catunele invecinate. Ele veneau noaptea, sub clar de luna, cantand la ferestrele caselor cu barbatii, care, neputandu-le rezista farmecelor, urmau padurencele in adancul padurii unde traiau acestea, escapade dupa care barbatii nu mai erau vazuti niciodata. Padurencele mai aveau o slabiciune si pentru copiii satenilor, deoarece acestia aveau pielea trandafirie, in timp ce ele nu puteau concepe decat copii parosi. Asa ca, furau, pur si simplu, copiii din leagan, in timp ce satenii erau pe camp la lucru, iar in locul gol isi asezau propriile creaturi. Se spune ca, odata, dupa mai multe asemenea “farse”, satenii suparati ar fi adunat totii copiii parosi, cu care s-au trezit in leagane, au mers la marginea padurii, au aprins un foc mare si au amenintat padurencele ca le dau foc, in cazul in care nu-si primes inapoi odraslele. Schimbul s-a facut, iar, de atunci, padurencele au disparut fara urma..

Crepusculul din bezna padurii

Dupa un drum dezolant pe un drum judetean, un drum pe care putem invita cu mandrie patriotica participantii la raliul “Camel Trophy”, ajungem, vineri seara, la cabana adanc infundata in padure. E rece, iarba este uda, “Ibiza” derapeaza sub fundurile noastre, dar, in sfarsit, garam in poiana unde, sub privirile curioase ale salbaticiei, ne instalam baza. Noaptea coboara umeda peste noi, cu stropi, iar in linistea cetoasa, acordurile liniei sonore din “Twin Peaks” amplifica si mai tare sentimentul dubios al misterului zonelor inca necercetate de noi. Dupa miezul noptii, simtim picurii cum isi croiesc drum prin paturile cu care vegheam bezna, si ne retragem in adapostul cabanei, gandindu-ne la ceva frumos la adresa meteorologilor. Noaptea trece repede, de fapt, nici nu poti zice ca e noapte, te-ai fi astepat, in zona aia adanc ingropata in uitare si cuprinsa de paduri, sa te impresoare o bezna ca smoala. In schimb, se mentine, aproape pana dimineata, o priveliste specifica zonei crepusculare. Sambata dimineata ne trezeste cu o ploaie deasa, cu un cer de otel, tocmai bun ca buna dispozitie sa-ti treaca, precum o tumoare pe creier. Nu ne pasa, nu putem accepta o cale de intoarcere si ne pregatim rucsacurile pentru prospectarea primei zone. Vazand ca nu are incotro, ploaia se opreste brusc, iar cerul oteliu este deschis de razele ca niste maini ale soarelui. Pornim pe firul unui raulet, afundandu-ne, tot mai mult, in necunoscut. O ultima privire cabanei, memorez busola pe nord-nord-vest, si disparem in panta ametitoare.

 Botezul stancii: ZIDUL

Ne proptim in panta ce pare usoara, eventual pentru un teleferic, iar covorul de frunze derapeaza sub noi, impotrivindu-se, parca, intruziunii noastre. Tragand unul de altul, urcam, urcam, cautand, printre copacii care-si scutura pe noi picurile de ploaie acumulate peste noapte. Calin urca spre stanga, eu spre dreapta, No.16 ramane la mijloc, in asteptarea suflului: cercetasii trebuie sa vada cum incotro, mai departe. Bucatile de stanci rasar de nici nu stii unde si, ramasi fara suflare, ajungem pe coama dealului. Ne continuam drumul pe creasta, cand in urcare, cand intr-o coborare usoara si dam peste un zid, nu prea inalt, de vreo 6 metri, de care trebuie neaparat trecut. Inselator, zidul este invaluit in muschi decolorat si uscat. Nu stiu cum, dar deschizator de drumuri ajunge No. 16, eu urc in urma ei, putin mai la stanga, iar Calin la urma. Ne cataram vreo 3-4 metri, iar muschiul ii fuge de sub talpi celui din fata. Lucrurile se petrec asa de repede si totusi, atat de incet, incat instinctele primare ies la iveala si nu mai esti decat o simpla fiinta ce cauta scaparea din imbratisarea haului. No. 16 trece prin stanga mea, alunecand in brate cu un covor de muschi, ca un accelerat. Ma arunc in jos, apuc doar sa simt cum mana ei imi fuge dintre degetele mele prea incete sa faca priza. “Acceleratul” aluneca mai jos, spre Calin, care reuseste, cumva-cumva sa-l franeze, chiar daca distanta pana jos nu era mai mare de vreo doi metri. O luam de la capat, trecem de hop, iar in fata ni se deschide Zidul, inalt de circa 20 de metri, lung de vreo 40, neted ca-n palma si infipt bine, vertical, in panta. Ne uitam unul la altul, noi la Zid, el la noi, si auzim, parca, amenintarea. Calin incearca, totusi, cativa pasi, dar da rapid de orice lipsa de sustinere si alunecand, se freaca in disperare de blocul de granit. Bucata de piatra, cat un juma’ de om, de care s-a sprijinit, se rupe, iar caderea ei, cum bombardeaza Zidul, se aude la nesfarsit. Dam ocol Zidului, pe o latura unde mai apar si cativa copaci singuratic, ne intindem degetele dupa radacini si urca, ca melcul, la buza stancii. Scoatem franghia, o legam cu nod dublu de un copac ce pare destul de bine infipt in piatra, iar Calin dispare sub mine. Intre tine si eternitate nu este nimic altceva decat franghia pe care o tii, ca un disperat, infasurata peste incheietura pumnului. Cedezi un pic de franghie, te proptesti in talpi. Mai dai drumul la franghie, castigi, din nou, un pic de spatiu. Asta, pana te lasa franghia, de doar vreo 20 metri, pe departe insuficienta sa coboram pana jos. Proptit intr-o scobitura, Calin elibereaza franghia: e randul meu sa-mi pun nervii la inercare. Incerc sa urmez, aproximativ, aceeasi pasi ca cel de sub mine si merge, e greu, dar in acelasi timp, extraordinar: sa stai fata in fata cu Zidul; el vertical, tu atarnand doar de o franghie, buza stancii e deja departe, iar baza si mai departe. Facem, in cele din urma, cale intoarsa, e la fel de greu ca si la coborare, dar Zidul nu ne mai face probleme: pentru moment s-a dat batut. Din nou sus, cu spatele proptit de copaci, esti in siguranta. Adunam franghia, o sa mai fie nevoie de ea, iar Calin, cu nebunia extazului in priviri, ma boteaza in numele Stancii, al Muntelui si al Spiritului Liber in prim-ucenic alpinist. Ne revenim, incet-incet, betia ne dispare din priviri si ne continuam drumul pe creasta. Din nou, pe o alta carare, Calin dispare privirilor noastre si da peste un pui de caprioara. Dupa exclamatiile care se aud dupa o alta stanca, cred ca s-au speriat amandoi. Deshidratati, pornim in jos, cu si mai mare atentie, decat la urcare. Daca aluneci, bagi din prima in a cincea si nu te mai opreste nimeni. Undeva, in gol, se aude zgomotul inconfundabil al unui parau ce-si cauta drumul printre pietre. Intr-un tarziu, ajungem si noi sa poposim in apa si ne curatam avizi praful de corpurile zgariate si lovite, dar care au preluat, poate, un pic din brutalitatea Zidului. Pe drumul de intoarcere descoperim Valea Umbrelor, traseu pe care-l vom prospecta doar a doua zi, oferind macar un pic de relaxare nervilor si muschilor intinsi la limita.

Valea Umbrelor

Hotaram, in grupul marit un inca 1, sa pornim, a doua zi, pe firul paraului, in cautarea izvorului. Pasi dupa pasi, vegetatia luxurianta dispare, dand locul unei vai marginite de pereti de stanca ce se curbeaza, la infinit in infinit. Candva, pe acolo, curgea o apa mare, dovada scobiturile din stanca lasate in urma. Ne strecuram intr-o scobitura, un fel de grota, de fapt, ce face deasupra noastra o bolta de granit. E inspaimantator sa te gandesti la sutele de tone de deasupra ta. Grotele succed, una alteia, una e asa de ciudata incat incerc sa o fotografiez, dar desi imaginea e clara, pe card mi se impregneaza doar ceata. Incerc din nou, acelasi rezultat. Probabil ca locul respectiv e incarcat cu ceva energie negativa sau pozitiva, ceva tot este acolo. Valea se deschide, la un moment dat, intr-un zid foarte inalt, poate de vreo suta de metri, pe langa care Calin pare doar o scama. Nici nu te poti gandi la escaladat. Gasim un alt loc unde, candva, a fost o cascada: stancile formeaza, sus, un fel de “V”, de unde apa, picand in gol, a facut o scobitura enorma in zid. Privind de jos e frumos. Dupa ce am urcat, lasand iar ceva piele pe stanci, ne intindem gaturile sa privim in jos: devine inspaimantator. Facem cale intoarsa, din nou, spre firul apei, in Valea Dragonului. Locul devine din ce in ce mai salbatic, cu trunchiuri de copaci cazuti auirea, de-a crestulul boltei, cu urme de mistreti, nisip malos si tacere mult mai grea. Dam si peste un fel de “baie comunala” a mistretilor, cel putin asa arata toate urmele lasate, crengi rupte, sutele de ghinde din jurul nostru. Ceata se ridica doar la nivelul apei, e un peisaj aidoma Sistemului Dagobah, taramul lui Yoda. Pe peretele unei faleze dam de cateva grote sapate una langa alta inspre interior. Parca-s niste chilii, dar nu avem cum sa ajungem la ele. Pe un alt perete, apare un fel de desen ce aduce a ochelari, dar imposibil sa fie facut de om. Pe drumul de intoarcere apar alte ciudatenii, care nu erau, parca, vizibile, la prima trecere. Suntem sfarsiti. Dupa 5 ore de mars, escaladat, alunecari, o despartire de grup (vezi prefata), ne taram picioarele spre baza, unde ne intindem la soare ca niste salamandre. Incet-incet, muschii se destind, emotiile ne parasesc corpurile, dar bateriile noastre sunt, din nou, incarcate pentru a supravietui, inca unei saptamani, in urbea prea zgomotoasa.