Ma uit cu mila la Calin, care incearca, a nu stiu cata oara, sa treaca prin clestele peretilor de granit care, in acel loc, se ingusteaza nu mai mult de 20 centimentri. Se poate face doar culcandu-te pe o parte, ridicandu-ti corpul cu o mana si impingand, cu piciorul inainte, spre o zona aflata ceva mai deasupra, unde clestele se deschide cu inca vreo 5 centimentri. Icneste, geme, cred, privindu-l din departare, din celalalt capat al culoarului, ca si plange de furie. In timp ce se impinge, se freaca de ziduri, se aud binecunoscutele zgomote ale oaselor trosnind si stiu, coastele sale au fost, intr-un fel sau altul, afectate. Cunosc sentimentul acesta de frustrare, sa vrei sa ajungi undeva si sa nu poti, din cauza unui inconvenient minor cum ar fi corpul. El imi spune ca are cutia toracica mai mare decat a mea, de aceea ii e asa de greu, dar eu cred ca sufletul sau este mult prea mare si-l tine departe de eventualele alte primejdii, care sunt ascunse dupa galeria ce se deschide intr-o alta camera a pesterii. De aceea am trecut eu asa usor: am fortat si eu, imi simteam coastele presandu-se, dar eu nu mai am suflet, asa ca am avut suficient spatiu de presare.

Derapand spre necunoscut

Am numarat, cred, chiar si minutele, sa treaca saptamana mai repede, sa ne putem intoarce la pestera de sub poiana, de acum, “Pestera ZolCa”, sa exploram mai departe culoarele care atunci, la prima intrare, ne-au pus stavila si ne-au sarutat intr-o imbratisare atat de stransa, incat nu ne mai puteam misca de loc. Acum, credem noi, stim cu siguranta unde se afla gura pesterii, nu mai avem nevoie de ghizi locali, ne-am format, data trecuta, niste repere, un sir de copaci, la baza carora ar trebui sa regasim intrarea in pestera. Este umed. Cand virez cu masina, de pe drumul european, spre cel de camp, derapez, Calin are impresia ca nu pot urca cu aia mica a mea, dar nu ma las, iau un pic de demaraj, cuplez fortajul, iar, acum, cand privim si filmuletul pe care l-am facut, se creeaza impresia ca rotile se invart chiar in sens invers, in timp ce masina urca, greu, icnind, pe aratura. Iesim din masina si o luam pe langa aratura, pe drumul pe care credem ca ar trebui sa ajungem la gura pesterii. Aiurea, gresim drumul, ocolim pestera cu zeci de metri, ne zgariem de maracinis, dar reusim, in cele din urma, sa gasim gaura – intrarea in pestera, care nu este mai mare decat o usa de camera. Coborarea la gura pesterii este grea, alunecoasa, iar de deasupra ei curge apa in valuri. Ca norocul, stim ca pestera este uscata.

Avertismentul liliecilor

Intram intre galeriile de zeci de metri inaltime si inguste de doar cativa centimetri, dar drumul il stim deja, inaintam destul de rapid, filmand si facand poze, pana ajungem la put. Sfoara de mercerie, pe care am innodat-o data trecuta in patru, mai este acolo, cu nodurile in care trebuie sa ne sprijinim la coborare. Cu toate acestea, acum nu mai suntem chiar asa de nedotati, ca data trecuta: am primit o cordita, lunga de peste 20 de metri, de la pompierii salajeni, o camera video de la Robi, o digicamera de la Marius si o lanterna puternica de la Daniel, seful nostru, de la ziar. Chiar si asa, hotaram sa facem coborarea tot pe sfoara, ar trebui, in mod normal, sa tina, cu toata umezeala care a trecut. Coboara, din nou, primul Calin, desi ca sa ajunga la gura putului trebuie sa treaca peste mine, intr-o pozitie inconfundabila de Kama Sutra, eu fiind cel care am ajuns primul la bolovanul ce margineste putul. O facem si pe asta, dupa care Calin ma asigura ca a fost la fel de bine si pentru el, ca pentru mine. Dupa care, dispare in put, alunecand, dislocand una dintre treptele de care puteam sa ma folosesc si eu la coborare. Urmez eu, sangele incepe iar sa fiarba in mine, in momentul in care nu mai simt nimic sub picioare si ma leagan, doar intr-o mana, de una dintre nodurile sforii. Reusesc, intr-un final, sa ma reazam cu spatele de zid, genunchii mi-i imping in zidul opus si stau asa, pret de cateva clipe, sa-mi recapat suflul. Dupa care ma las in jos, centimetru cu centimetru, pana cand ating, cu picioarele, solul. Urmeaza calea obisnuita, cu tarasuri pe sub niste bolovani uriasi, eu incarcat cu ambii rucsaci, pentru ca “operatorul” este ocupat cu filmarea. Arat ca un pom de craciun, strecurand-ma intre peretii ingusti, iar zidurile imi lasa, deja, pe fas, darele, zgaraieturile si mizeria. Ajungem, intr-un tarziu, la intersectia unde galeria se bifurca, mai bine zis, se “trifurca” in trei directii, spre Rastoci, Ileanda si Baia Mare. Cea spre Ileanda am incercat-o, data trecuta, e greu de trecut, e prea stramta, asa ca mergem pe binecunoscutul drum al galeriei spre Baia Mare, ceva mai lata in aceasta parte a intrarii. Un liliac singuratic, atarnand de plafon, incepe sa se agite cand punem, din greseala, lanterna pe el, scotand sunete ciudate, niste chitaituri de avertizare. Trecem rapid pe langa el, urmeaza un urcus acoperit de excremente de lilieci, deasupra noastra ei stau ciorchine, alunecam, dar trecem cum putem, apucand orice crapatura din zid. Si ajungem, in cele din urma, in locul unde galeria infundandu-se in fata, deschide o nisa spre stanga, dupa care urmeaza cei doi pereti prin care data trecuta nu am putut nicicum trece.

Blocat in clestele zidurilor

Calin cauta cu disperare un loc de urcare spre plafonul galeriei, de unde, cu ajutorul corditei, sa putem cobori intr-un loc mai accesibil al peretilor ce se strang in cleste. Aluneca mereu, peretele e umed, nu are punct de sprijin. Ma culc pe spate, ma proptesc bine si intind in sus un picior de pe care sa se poata propulsa mai sus. Trece pragul spre iesirea spre plafon, dar e imposibil de mers mai incolo. Ramane, totusi, doar clestele. Stiu, instinctiv, ca de data aceasta voi trece prin el, chiar daca data trecuta, am ramas blocat intre pereti. Imi dau jos fasul de pe mine, raman doar in tricou, astfel incat hainele sa nu ma faca mai voluminos. Ma culc pe o parte, ma sprijin de mana dreapta in timp ce cu piciorul stang incep sa imping. Reusesc sa-mi strecor capul prin cleste, urmeaza pieptul, ceva nu merge, dar continui, totusi sa imping. “Hai inapoi, nu poti, nu merge!”, spune Calin in spatele meu. “Taci si fa-mi doar mai multa lumina!”, icnesc eu, iar facand o ultima sfortare, ma expulzez in cealalta parte a clestelui, de unde reusesc sa ma ridic in picioare. Calin e, deja, parca, la kilometri distanta de mine. “Asteapta-ma, vin si eu!”, imi striga el de dincolo, dar eu continui sa merg inainte prin galerie, vrand sa vad unde duce. “Ai un pic de rabdare, vreau sa vad daca merita efortul”, ii strig lui Calin. Dupa vreo 30 de metri ajung intr-un loc unde galeria cade, din nou, intr-un put. Singur nu mai pot cobori acolo, asa ca fac cale intoarsa spre Calin. El, deja, s-a pregatit in pozitia semiculcata sa treaca prin cleste, trage, impinge, icneste, pocnesc coastele, ramane blocat. Incerc sa ajung la el, ii pun un genunchi in cap si-l imping inapoi, pentru a-l scoate de acolo Abia iese, intra din nou, incearca din nou sa preseze, se blocheaza iar si iar, si eu repet faza cu genunchiul. La un moment dat vad ca omul se dezbraca la bustul gol, “esti nebun, ce faci?”, il intreb, la care imi raspunde ca pe pielea goala zidul aluneca mai usor. Aiurea, se blocheaza din nou, asa ca trebuie sa-l imping, iarasi, cu genunchiul afara din stransoarea clestelui. Asta este, punct terminus, sau, mai bine zis, despartirea. Trebuie sa cobor in put. Calin imi arunca cordita, pe care mi-o leg dublu in jurul centurii si la fel face si el. In momentul in care-mi spune ca s-a proptit bine, imi dau drumul inauntru. Coborarea este grea, cu toate ca nu as putea sa cad, cablul tinandu-ma in siguranta. Ii zic lui Calin sa vorbeasca tot timpul cu mine, e spooky, acolo in intuneric, singur. Nu descopar mai nimic, doar niste bucati de flori de mina. Pe undeva, exista o spartura pe unde, poate, s-ar putea merge mai departe, dar lungimea cablului nu ma mai lasa si singur nu incerc, pentru ca Calin, ranit cum este si fara posibilitate de a interveni in cazul in care mi s-ar intampla ceva, nu poate sa ma ajute cu nimic. Asa ca mi dau semnalul lui Calin ca voi face urcarea, care se dovedeste a fi foarte dificila. E burta, nu ma pot sprijini deloc cu picioarele. Imi infasor, in jurul mainii drepte, cablul otelos, de mai multe ori, trag de el, si incepe urcarea prin tragere, dinspre partea lui Calin. Simt, de cateva ori ca cordita ar ceda, dar de fapt Calin alunecase, din cauza greutatii mele. Ajung, greu, sus, la baza putului, nici macar nu ma dezleg, ma pun in fund si incerc sa-mi recapat calmul. Degetele mi le simt zdrobite, a fost ceva incredibil de dificil, aproape de infinit, imposibil de descris in cuvinte. In cele din urma, dau jos cablul de pe mine, trec inapoi, prin cleste, toata incarcatura de rucsacuri si ma pregatesc de marea trecere.

Viermele de mine

Uimitor, prima data, cand am trecut, greu, icnind, zdrobindu-mi pieptul, Calin mi-a zis ca la intoarcere va fi mai greu din cauza vascularizarii. Aiurea. Ma pun in pozitia culcata pe o parte si trec prin cleste ca prin branza. Calin ramane fara grai. “Parca esti un vierme”, reuseste doar sa ingaime. Ne pregatim de drumul spre iesire, culegand, in trecere, toate bucatile de flori de mina care se lasa smulse din roca. E ceva uimitor. Ajungem inapoi la intersectie si o luam pe galeria de iesire. Chiar inaintea putului de urcare, descoperim ca in spatele sau se mai deschide o galerie, astupata de un bolovan urias. Ne strecuram sub el, e apa pe jos, am facut armata, se merge taras, ca indienii. Dar nici dincolo nu gasim mare lucru. Asa ca facem cale intoarsa. Sfoara de urcare e tot acolo, iar Calin incepe urcarea. Peretele e si mai umed, ori poate bocancii nostri sunt, deja, imbibati de apa. Ajunge sus, destul de usor, dupa care apuc eu sfoara. Incerc urcarea, dar alunec mereu. Reusesc, in cele din urma, sa-mi proptesc spatele de zid, imping tare cu genunchii in zidul alaturat si ma trag in sus, nod dupa nod. Cand ajung la bolovanul ce margineste putul, nu-mi mai gasesc pozitia de urcare. Stau suspendat, incomod, dar totusi reusesc sa-mi recapat, un pic suflul. Reusesc, in cele din urma, sa-mi arunc fundul pe bolovan si ma trag cat mai departe de gura putului, dupa care ma lungesc langa un Calin la fel de epuizat ca mine. Stam minute in sir, nu vorbim, ce sa mai comunici dupa ce ai trecut prin astfel de momente? Apoi, facand inventarul echipamentului pe care l-am adus cu noi, facem pasii spre iesirea din pestera. Afara e bezna. Ma uit la ceas. E trecut de 18. Am intrat in pestera in jurul orei 13.30. Timpul s-a comprimat din nou. Trecem prin bezna pe campuri, cautam masina si luam calea spre cealalta pestera. Cea a orasului, care nu este, nici pe departe, la fel de atractiva ca ZolCa.