E seară. De fapt e aproape noapte. Mă prind de stelele aurii care parcă nu mă lasă să dorm, ci mă inspiră. Mă inspiră în tot ce scriu acum cu atâta drag. Odată cu venirea serii mă apropii de cer și stele. Mă înec în sentimente de toate soiurile, tac apoi tresar. Hotărăsc să-mi reașez picioarele pe pământ, până nu vede cineva melancolia ce a pus stăpânire pe mine. Mă agăț de Lună și-i spun că bate-n geamul singuratic cu-atâta putere! Că nu pot să dorm de ea, că-mi transmite atâtea sentimente profunde pe care n-am cui să le destăinui. Nu spune nimica, dar nu e supărată. Simt asta. De atâta timp, de când mi-e regină a nopții o cunosc pe îndelete. Dar noaptea asta nu știu ce-a avut. A vrut să stau cu ea trează, până după miezul nopții…

Am stat de vorbă până târziu cu gândurile ce-mi luau în stăpânire mintea. Dar Luna tot nu s-a lăsat. Lumina-i albă îmi veghează și acum rândurile scrise. Până la ultimul rând mi-a luminat hârtia dar și gândurile amorțite de-atâta lenevire…mi-a adus pacea și bucuria că pot scrie din nou!