Inițial, o pornisem spre Rogna, peste Someș de Bizușa, ca să căutăm Peștera Varului – suna prea ademenitor ca să o ratăm, dar, exact după ce intrasem în pas forțat spre dealul Cireș – deoarece, conform descrierilor, cam pe acolo ar fi trebuit să fie peștera, ne-am întîlnit cu un tip din sat, care după ce ne-a descris destul de amănunțit încotro să mergem – și era o cale destul de lungă, de vreo 7 kilometri, ne-a mai zis că „peștera ceia e doar un fel de adîncitură în peretele unui zid de pămînt, ce se întinde de-a lungul drumului, și unde oamenii se mai adăpostesc pe vreme de ploaie”. Așa că, ne-am zis că nu merită drumul, ar fi fost vreo 15 kilometri de zbenguială peste cîmpuri și dealuri, ceea ce ne-ar fi luat ceva timp. Am făcut cale întoarsă spre Bizușa, la mașină, și ne-am pus cu burta pe hartă, căutînd alte trasee sau obiective mai ațîțătoare.

Ileanda, 16 trasee turistice

Ileanda e o comună enormă, cu 13 sate aparținătoare – și, din cîte știm noi, e singura comună cu atîtea sate, care – întinzîndu-se de-a lungul malurilor Someșului, adăpostește zeci de locuri minunate, numai bune pentru drumeții.
Unele dintre ele sînt chiar arii protejate, ca Pădurea „La Castani” și Balta Rogna, rezervații naturale superbe, locuri pentru o ideală deconectare. Dar, cel mai probabil, unul dintre cele mai cunoscute locuri din zonă ar fi – ori, cel puțin a fost, Băile Bizușa, o stațiune balneoclimaterică ce, pe vremuri, era una dintre emblemele Sălajului, dar care acum, din păcate, la fel ca și în majoritatea situațiilor, este doar o umbră cu un renume apus a ceea ce a fost cîndva.
Ceea ce ne sare rapid în ochi e zona Rus-ului, unde cică ar fi o formațiune calcaroasă, pe care localnicii au botezat-o „Peșterile lui Pintea”.

Pintea, eroul sălăjenilor

Pintea Viteazul, acest haiduc născut în Țara Lăpușului, a rămas în amintirea oamenilor ca un erou ce și-a pus viața în scopul eliberării iobagilor, terorizînd, la început, nobilii locali, iar apoi alăturîndu-se armatei lui Rakoczi, în lupta de eliberare de sub asuprirea curuților. Urmele lui Pintea, devenite acum legende, pot fi văzute, ori chiar urmate, din Maramureș pînă în Cluj. Cum Sălajul, respectiv Jiboul, cu „Muntele Rakoczi”, a jucat un rol important în această luptă, numele lui Pintea este legat de o grămadă de locuri: Peșterile de la Rus – Buzaș, Casa Tîlharilor – Brîglez, Biserica Dracului – Purcăreț, Țicău etc.
Alte mărturii ale traseelor și popasurilor ale cetei de haiduci a lui Pintea ar mai fi – Izvorul Pintii, Casa lui Pintea, Fîntîna lui Pintea, Șatra Pinții, Vîrfu Pinții și Peștera lui Pintea. Există numeroase legende care vorbesc despre „berbințele (bărbînțele) cu galbeni” ale lui Pintea, ascunse în peșteri din diverse regiuni.
Așa că ne îndreptăm spre Buzaș, la Cetatea lui Pintea, un loc care, după legendele locale, ar fi o enormă stană calcaroasă, plină de abriuri, unde Pintea și-ar fi adăpostit deseori haiducii, pierzîndu-și urmele din fața armatelor imperiale.

Peșterile de la Rus

E superb drumul din Bizușa pînă la Rus, unde o cotim peste calea ferată, după care iar o cotim spre dreapta, spre Buzaș (Iapa, cum era denumită mai demult). Unele zone prin care șerpuiește drumul european parcă ar fi o falie, marginile ei fiind sculptate în calcar, ici-colo cu grotuțe minuscule.
De fapt, cum am trecut calea ferată înspre Rus, se vede deja, în dreapta, stana ce se zice că ar adăposti Peșterile lui Pintea. Drumul spre Buzaș este deosebit de domestic, o fîșie de asfalt mărginit de cîmpuri, dealuri și păduri.
Stana, cu o înălțime cam cît un bloc de 4 etaje, e acoperită de vegetație și ai nevoie de cîteva repere ca să o descoperi, deși e doar la cîțiva pași de drum. Dacă ești atent, spre stînga dai de un drum forestier, ce o ia în sus și te duce exact la stîncă.
Iar acolo, începînd chiar de la bază, dăm de niște coloane uriașe, coridoare săpate de istorie în stîncă, prin care ne mișcăm cu grijă, urcînd spre ceea ce aveam să descoperim ulterior, niște terase superbe, lungi, abriuri întinse, în care te poți mișca în voie, de-a lungul întregii stane. Terasele se află cam pe la 10 metri înălțime, urcușul nu e greu, toată zonă îți stă în ajutor prin prize simple de piatră ori rădăcini, ca să ajungi acolo. Evident, sus pe terasă e bine să calci cît mai departe de margine, pentru că stana e erodată, iar înălțimea la care te afli e suficientă pentru a suferi leziuni grave, în cazul în care aluneci.
Sînt cam 30 de metri de culoare acoperite, abriuri în lungime, cum n-am mai văzut nicăieri în Sălaj. Cunoscînd că locul ar fi putut fi folosit de Pintea și haiducii săi, ca ascunziș ori ca ambuscadă, de acolo privești cu alți ochi toată zona. Cum am zis, din drum poți trece ușor pe lîngă stană, dacă nu ai repere. Și, cine știe cum arăta vegetația în urmă cu peste 300 de ani. Dar de pe terasă poți vedea în fiecare direcție, departe, putînd ține sub observație toată zona.
Coborîrea, dacă o faci pe cealaltă parte, e ceva mai dificilă, implicînd vrînd-nevrînd alunecări, deși te poți ajuta de orice îți iese în cale. Jos, la baza stanei, zona e mlăștinoasă și e plină cu țînțari. Ca să revii la drum, din păcate trebuie străbătută toată lungimea stanei înapoi, pe marginea mlaștinii, războindu-te cu roiurile de țînțari.

Grotele lui Pintea

Ajunși înapoi la drumul forestier, decidem să urcăm un pic dealul, să vedem ce ar mai putea ascunde vegetația deasă. Doar după circa 100 de metri, marginea din stînga drumului se prăvale într-o vale adîncă, de sus putînd observa cîteva guri negre, ce ar putea fi peșteri.
E greu de coborît în vale. Solul e ca un covor mișcător, iar roiurile de țînțari te atacă în nori. Și, pînă la urmă, așa cum am descoperit pe pielea noastră, nici nu prea merită să cobori la acele grote. Îs doar niște guri de peșteră, de circa 2-3 metri adîncime, ce, probabil, cîndva au fost mai mari, excepție făcând grota din capătul văii, care este mai mare și care este mărginită de un culoar ce urcă abrupt printre pereții de piatră. Oricum, senzația de disconfort e atît de mare, din cauza aerului greu și al țînțarilor, încît singurul nostru gînd e să ajungem cît mai repede sus, la drum și să ieșim din pădure.

Bizușa, la izvoare

La întoarcere oprim la Băile Bizușa, pentru apa din izvoarele ei. Locul pare părăsit. Ici-colo, mai dăm peste cîteva persoane, bătrîni toți, probabil veniți la urma de stațiune ce mai există. Deasupra băilor se întind dealuri imense, zone de agreement și de plimbare în natură. Păduri încă neatinse. Unul din paradisurile Sălajului, ce pare că a scăpat de la distrugere. Încă.