Pe vremea junioratului, cînd mă fîţîiam şi eu vesel, cu cravata de pionier la gît, pe coridoarele şcolilor comuniste, îmi amintesc că manualele erau pline de lecţii despre frumuseţile vîrstei a treia, o binemeritată odihnă pentru cetăţenii patriei, după o viaţă de muncă în care au servit spre prosperitatea ţării. Erau prezentaţi în acele lecţii strungari şi agricultori care zîmbeau fericiţi la bătrîneţe, înconjuraţi de copii şi nepoţi, cu singurul lor gînd de a se bucura de viaţă, după ce au trăit şi muncit cu demnitate pe ogoarele patriei sau în halele de construcţie. Şi, culmea, nu era doar o poveste – oarecum treaba asta chiar era reală, pe atunci chiar vedeam bătrîni fericiţi, fără griji, structurile de asigurări pentru această vîrstă fiind mult mai bine cimentate. Nu exista nimeni care să nu iasă la pensie dintr-un loc de muncă, deoarece, ca cetăţean al ţării erai obligat să munceşti; aveai un acoperiş deasupra capului şi, cel mai important, nu existau băncile care să te ducă pe cea mai scurtă cale a suicidului, prin executare, la propriu, furîndu-ţi într-o clipă agoniseala de o viaţă. Nimeni nu avea nimic, pe atunci, totuşi toţi aveau de toate. Paradoxal.
Acum, dacă eşti atent în timp ce umbli pe străzi, pare şocant să nu mai vezi oameni zîmbind sau feţe fericite. Asta, bineînţeles, în afară de tineretul căruia oricum nu-i pasă de nimic, nici de carte, nici de parte, pentru că, oricum, or să le aibă pe toate, cu timpul, pe banii lui tata şi mama plecaţi în vest la căpşuni.
Am intrat într-o zi la farmacie, după nişte medicamente uzuale şi nu reuşesc, nicicum, să-mi şterg din memorie bătrînica care stătea la rînd, în faţa mea. O femeie îmbrăcată simplu, dar foarte curat şi cu o ţinută demnă. Avea în mînă o reţetă lungă de medicamente, pe care tipa de la ghişeu se chinuia să o calculeze în bani. Dacă îmi aduc bine aminte, reţeta completă costa pe undeva la vreo 95 de lei, la urma urmei o nimica toată, avînd în vedere nivelul cheltuielilor din ziua de azi. Însă, bătrînica se scormonea, parcă jenată, în portmoneu, de unde nicicum nu reuşea să scoată mai multe de vreo 55 de lei, probabil toţi banii ei. Mi-a trecut prin cap să îi dau 50 de lei – scena m-a mişcat, pe bune, dar am simţit că aş fi jignit-o.
Cum să îţi trăieşti vîrsta de aur, cînd tu, ca pensionar, eşti bun pentru ţara asta doar mort? Cînd seara pui pe masa din camera răcoroasă doar o lumînare, pentru că nu îţi ajunge pensia să trăieşti? Cînd, efectiv, adormi rugîndu-te să te ia, odată, moartea, pentru că nu mai poţi îndura, şi nu neapărat lipsurile, ci batjocura la care te supune viaţa de aici. Şi atunci, a doua zi, cînd vezi că ai mai prins o dimineaţă, şi ieşi la o plimbare prin oraş, îţi mai vine să zîmbeşti?