Nu. Nu este vorba de cartea Ilenei Vulpescu, care, în trei rînduri, spune tot despre euforia educației – ”cînd te simţi lovit, apăsat de viaţă, trebuie, mai ales atunci, să-ţi îndrepţi ochii spre zona solară a speciei: să asculţi muzică, să reciteşti o poezie, să te uiţi la un tablou. Dintr-o dată, simţi cum, de la nivelul rîmei, fiinţa ta se ridică pe verticala piscului”.
Ziceam, doar, să vorbim despre artă. Și despre conversație. Și despre arta din conversație.
Unul dintre filmele la care mă uit mereu cu drag, dat de atîtea ori în reluare, încît știu deja pe de rost frînturi de dialog, este Capcană pentru hoți. Cu Sean Connery și Catherine Zeta-Jones. Un scenariu care oglindește fermecător profilul unor hoți de obiecte de artă. Oameni experți, culți, cu o treaptă – două peste experții obișnuiți. Pentru că și arta e plină de falsuri, iar cum să eviți capcanele, dacă tu însuți nu ești altceva, decît o mare păcăleală?
Cît de mare hoț poți fi, asociindu-l pe Matisse, cu buburuza de Matiz? Cît de puține poți bănui despre cubism, dacă nu știi că Picasso nu a fost doar cocalarul ăla despre care rîgîie ăia de la Ozone?
Mi-a fost dat să cunosc oameni care se lăudau că în casa lor există o singură carte. Era pe vremea telefoniei fixe. Acu, nici măcar de cartea cu abonații telefonici nu mai ai nevoie. Totul e în agenda electronică.
„sal. cf?”. „bn. u?”. Ori ne îndreptăm spre un nou prag conversațional, cel mental, ori involuăm, încet, dar sigur, spre homo-erectus. Spre cel mental sigur nu mergem, pentru că altfel ne-am fi dat deja seama de extratereștrii care trăiesc printre noi.
Să-i zici unei fete că „iubire, ai niște forme rubensiene și un surîs enigmatic ca al Monalisei”, ori îți dă cu halba de bere în cap, ori te întreabă, îngrijorată, oare ce-ai fumat? Sau, probabil, te scuipă sec cu un „dă-te-n pixu meu bă, faci mișto de mine?”
Să admiri un corp masculin, ca sculptat de Michelangelo, e deja chiar de neimaginat. Michelangelo nu a făcut culturism. E drept, nici steroizi n-a mestecat.
Ce poate fi mai rău, oare – să trăiești o viață fericită și lipsită de spaimele și spasmele cunoașterii, într-o ignoranță cumplită, ori să redescoperi, pagină cu pagină, cultura, despre care peste un timp ne vom aminti la fel cum ne amintim acum de picturile rupestre?
Verba volent, scripta manent. Dar cît timp va mai trece pînă cînd nu va mai fi cine să pună pe hîrtie un cuvînt înțelept ori un portret reușit?