Bunica se uită în fiecare zi la “Noră pentru fiul meu” și “îi toacă” pe fiecare din casă mai ceva ca mașina de tocat carne. Dar tot ea are și o explicație de ce merg “tolomacii” la emisiune.
– Îs unii de merg că le tre’ faimă și bani, tolomaci de-a dreptul, da’ vezi tu, că așe îi lumea asta făcută, că mulți văd în fața ochilor numa’ bani și faimă, cum și boul vede numa’ staulul. Și mai îs ăia care merg acolo că li-i frică că or rămâne singuri, da’ ce-i drept ăștia îs mai puțini.
– Și care crezi că au mai multe șanse de reușită, buni?
– Eh, nici unii, nici alții. Eu mă uit că mai trece vremea, da’ tăți îs tolomaci, unu’ mai tolomac ca altu’. Doară faima și banii se duc, iară când ne ducem feștecare, tăt între patru scânduri ne ducem și tăt într-ala pământ intrăm. Iară cu-aia de se tem c-or rămâne singuri, cine-ți garantează că a fi cu tine pe viață? Nimeni! Că doară câți să despart în ziua de azi nu s-o desparțit niciodată. Și e tare greu să fii singur după ce ai fost în doi, da’ numa’ ala ce-o trecut prin asta știe.
– Adică zici că pe vremea dumitale nu divorțau așa des oamenii?
– Așe zic dară. Da’ pe atunci rămâneu oaminii singuri după ce unu’ mure de boală și Domnie! greu îi când vezi cum cel ce ți-e drag zace pe pat și se duce și tu nu poți face nimica! Vezi cum s-o dus amu unchiu-tău Stevar, cum s-o dus tată-tău și bunicu-tău. Și în sat la noi o fo’ femei și bărbați destui la care li s-o dus jumatatea și tare greu îi singur.
– Dacă îți zic să te gândești la o femeie care a rămas văduvă, așa repede, cine îți vine în minte?
– Hmm așe repede cine-mi vine în minte? D-apoi Florea lu’ Petrea Petecului, că tăt ți-am fo’ povestită de a Petecului. Petrea o stat pe Calea Zălaului, cu noi, în prima casă cum urci pe mâna stângă.
– Acolo unde stă acum tanti Veronica.
– Tumna așe! No, Petrea o fost al doilea din cei patru frați, că o fo’ Văsălica, Petrea, Iuanea și Ghiorghia – care o fo’ cel mai mic și care apoi o și rămas în casa bătrânilor. Petrea s-o-nsurat și s-o dus de jinere la a lu’ Petruș, o luat-o de nevastă pe Florea. A lu’ Petruș stăteau pe ulicioară, între a lu’ Chiorean și a Petrii Mării aveau casă. Petrea cu Florea o dus-o bine, adică cu bune și grele ca tăt omu’, până Petrea o fo’ lovit de boală.
– Ce boală?
– Drept îți spun că nu-mi amintesc. O umblat pe la doctori, da’ s-o dus săracu’ Petrea și Florea o rămas văduvă și nu s-o mai măritat altu’. Vezi tu, așe îs un rând de oamini, că nu se mai ieu cu nimeni după ce le-o murit orânda și mai îi un rând de oameni care-și găsesc pe careva nou. După cum ți-i scris! Da’ Florea săraca o fo’ ca mine, o rămas singură. Grea viața o avut și ea! După ce ești în doi, nu-i ușor să înveți să trăiești singur.
– Mai trăiește tanti Floarea?
– Trăiește, cum nu! Tăt acolo stă, pe ulicioară, în spatele casei lu’ Petrii Mării, numa’ că și pe ea o omoră spatele și picioarele. Și cum nu or dure? Că doară tătă viața o tras! Ea și cu Petrea o avut două fete, ți-am mai zis, pe Carolina și pe Mărie. După ce s-o dus saracu’ Petrea, ele o fo’ mângâiere Florii, de-atâta o rămas. Carolina și-o luat bărbat din Ortelec și și-o făcut casă colo dinsus, cum meri la dii, și-o avut două fete, iară Mărie s-o dus după a lu’ Iepure și stau peste drum de Cămin, da’ asta cred că știi.
– Știu! Ce nu știu e despre ceielalți frați ai lui Petrea.
– Eh, apoi Văsălica o fo’ cel mai mare dintre cei patru feciori ai Petecului. El o luat-o de nevastă pe Mărie Oloierului.
– Mărie Oloierului? E prima dată când aud de numele ăsta. Era de la noi din sat?
– De la noi din sat dară, așe i s-o zis la tata Mării. O stat lângă Cămin bătrânu’ Oloieru’. No, Văsălica și Mărie și-o făcut casă înainte să treci bariera către Calea Zălaului, pe mâna dreaptă, între drumu’ țării și vale.
– Stai, că nu-mi dau seama unde-i asta!
– Cum vii de la Lenuța și dai să treci bariera, pe dreapta. Casa-i acolo și amu!
– Dar acolo nu a stat bătrânul Honzi? Nu știu să fie acolo altă casă în afară de cea a lui Honzi.
– Tumna aceie îi casa! Aia o fo’ casa rădicată de Văsălica Petecului după ce s-o luat cu Mărie Oloierului. Ei doi o avut doi prunci, numa’ că Văsălica bietu’ s-o-mbolnăvit și o murit. Mărie s-o măritat a doua uară, după Honzi, și de-aia ți-amintești tu casa ca fiind a lu’ Honzi. În fapt, casa o fost făcută de Văsălica Petecului.
– Am înțeles acum! Să știi că mi-i amintesc și pe Honzi și pe soția lui. El a fost de la noi din sat?
– Să știi că nu, o vinit din Poptelec aici. El cu Mărie n-o avut copii, iară când ei o murit, în casă s-o mutat Iuanea, pruncul cel mic al Mării și a Văsălichii. Pe ăla mai mare tăt Văsălica l-o chemat, că pe tată-său, da’ o fost bolnav și s-o dus și el, îs numa’ câteva săptămâni de atunci. No, da’ cum ți-am spus, frate-său Iuanea stă amu în casa de lângă barieră.
– Îl stiu pe dânsul, e căsătorit cu fata Lisavetii.
– Da, cu Florica.
– Bun, deci știu acum și despre Văsălica Petecului. A mai rămas un frate despre care trebuie să imi spui.
– Eh, pe al treilea fecior al Petecului l-o chemat Iuanea, o fo’ cu ceva mai mare ca mine, pare-mi-se că el o cam fost puțin mai mare ca Ghiorghia meu. Iuanea o fost în armată, pe atunci armata se făcie 3 ani, o liberat și apoi nu s-o fost întoarsă bine acasă, că o vinit ordin și l-o concentrat iar.
– Cum l-o concentrat iar?
– Așe bine, în armată, da’ amu l-o dus în țară, pe oarece șantier, la ceva lucrare. Da’ nu numa’ pe el, ci pe mai mulți din sat i-o luat atunci și i-o dus. Și zice că acolo la lucrarea aia s-o-mburdat o mașină de pământ pe el și l-o omorât. Nici nu l-o mai putut aduce acasă, acolo l-o și-gropat și o mers tăți acolo de i-o făcut, săracu’, slujbă. Iuanea s-o dus cu zile, că era tânăr, nici nu și-o fost începută bine viața. Numa’ așe îi la feștecare, atâta ți-i de lung firul cât ți-i scris.
– Și badea Gheorghe? Cel pe care l-am cunoscut și mi-l amintesc bine?
– El era cel mai mic din cei patru feciori, iară față de mine și leli-ta Vironica pe care mai apoi o luat-o de nevastă era mai mare cu 3 ani. Ca prunci, tăți am copilărit pe Calea Zălaului, că doară Vironica stătea cu părinții ei – Trăianu’ lu’ Gusti cu nevasta – fix peste drum de casa în care o stat Ghiorghia și familia lui. El cu Vironica s-o luat laolaltă după ce m-am fost măritată eu după bunicu-tău și Florea Nănașii după Văsălica Petri Mării. Când eu cu Florea am avut nunțile, în anul ăla, Ghiorghia era dus în armată. Abia după ce s-o liberat o făcut el cu Vironica nunta.
– Și cum a fost? Tot cu carul a fost dusă zestrea lelii Vironica la noua casă, chiar dacă era doar ulița între ei?
– Așe o fost dară, că doară în carul tras de cai se punie lădoiul cu perini și țoale și întâi mereu cu carul roată, roată prin sat și numa’ după aia la casa socrilor mari.
– Și cum era Gheorghea, ca om?
– Cum să fie? Era un om cu care te înțelegeai ușor, era de treabă și avea și el, ca și Vironica, o inimă largă. Era un om care știe să te asculte când dădiei de necazuri și găsei la el alinare și un sfat. Pentru mine o fost mereu un bun vecin, da’ îl țin minte mai ales ca un bun prieten. Chiar și după ce am mers la Anina, de bunicu-tău o lucrat în mină, când veneam acasă, la Ghiorghia și la Vironica merem neapărat.
– Și știi cumva ce a pățit la ochiul stâng?
– O pățit ceva accident, da’ drept să-ți zic, nu știu ce. Nu știu nici dacă i s-o întâmplat la lucru ori acasă, că eu eram deja la Anina, iar el cu Vironica aveau deja fetele, pe Măria și pe Valerica. Ca fecior, Ghiorghia o fost frumos, iară Vironica încă o fost o fată frumoasă. Da’ uite că și la ei, Ghiorghia s-o dus mai repede, ca și Ghiorghia meu. Am rămas eu cu Vironica amu.
– Așadar niciunul din cei patru feciori ai Petecului nu mai e?
– Nu, s-o dus tăți. Da’ câteodată nici nu știi pentru care îi mai greu, pentru ăla de se duce, ori pentru ăla de rămâne. Pentru ăla de se duce și lasă în urmă copii, ori pentru ăla ce se duce tânăr, ca Iuanea, când nici n-o apucat să trăiască.
– Mureau mulți tineri, pe-atunci?
– Nu neapărat, cu Iuanea s-o-ntâmplat să fie așe. Da’ înainte, când o fost războiu’, mureu ori nu mai vinieu de pe front, de la tătă casa era lumea plânsă. Cum seceră boala și razboiul nu seceră nimeni, aiștia îs primii doi slujbași ai morții. După îi rămân tătdeauna lacrămi și singurătate.
– Și-acum?
– Și-acum ce? Amu îs eu cu Vironica, noi am rămas să ne ținem de urât una alteia. Ea încă știe multe povești cu oamenii care au fost odată, ar trebui să stai odată cu ea pe laiță să o asculți. Și când vii acasă, ai zis că mergem la Vironica și pe Calea Zălaului.
– Mergem! Până la capătul Căii Zălaului și al tuturor poveștilor și-napoi!
niciun comentariu