Au trecut multe zile de când nu te-am mai văzut în mijlocul drumului, așteptându-mă să vin să te iau și să mergem pe coclauri, să descoperim natura. Și mi-e dor de bucuria nedisimulată pe care ți-o citeam pe față, atunci când coboram din mașină și te întrebam: ”gata, omu, mergem?”

La cimitir nu am mai fost niciodată de atunci, n-am putut… Odată cu tine a murit și o parte mare din mine… și ce-ar mai fi de spus în fața unei plăci funerare? Nici tu, nici partea care a murit din mine nu sînt acolo…

”Zoli, eu am un proiect, un altfel de a face jurnalism, vii și tu cu mine?”, te-am întrebat, după ani buni în care drumurile noastre s-au despărțit. Și mi-ai răspuns fără să stai pe gânduri: ”Vin, numa’ stai așa, zi-mi și mie despre ce-i vorba…” Și tot spunându-ți despre ce e vorba, ai învățat să fii tu, cel adevărat, ai învățat să iei de la viață atât cât se poate. Și tu, acel Zoli redescoperit, ai fost ceea ce se poate numi un prieten adevărat. Prietenul meu, poate singurul prieten care nu m-a văzut niciodată ca o variantă de rezervă, acel Zoli care ar fi fost în stare să renunțe la tot, doar că să-și păstreze prietenul lângă el. Iar asta pentru că tu ai reușit să mă vezi, și pentru că m-ai văzut, niciodată nu ai fi făcut ori zis ceva care să mă lovească, în niciun fel. Iar asta doar că să mă păstrezi lângă tine. Și asta, Zoli, asta e atât de rar în lumea asta, să nu rănești, ori măcar să încerci să nu-l rănești pe cel de lângă tine.

”Călin, îți mulțumesc pentru că ești un prieten atât de bun…”, îmi spunea mama ta de fiecare dată când ne întâlneam. Mai ții minte cum te uitai, atunci, la mine? Eu, da. Și asta era de ajuns. A fi prieten… Eu nu știu să fiu altfel decât așa, să dau totul. Și întotdeauna mi s-a părut firesc, adică nu asta înseamnă să fii prieten?

Te-am salvat de atâtea ori, ar fi trebuit să te mai salvez o dată, ar fi trebuit să pot face asta…

Îți scriu pentru că știu că, atunci când o să ajungă la tine rândurile ăstea, o să te bucuri, la fel cum te bucurai când eram împreună, când rătăceam amândoi prin natură, când îți ascultam poveștile și când găseam întotdeauna o rezolvare la frământările tale, ori ca atunci când, dacă eu spuneam să urcăm printr-un loc pe unde nu părea că se poate, ori să sărim, pur și simplu, în gol, mă urmai întotdeauna, chiar dacă îți era frică.

O parte mare din mine a murit odată cu tine, și am crezut că, dacă mă ascund în natură, o să-mi treacă și n-o să mă mai doară. Și mi-ar prinde bine să te aud cum mă înjuri și-mi spui, așa cum îmi spuneai de fiecare dată când vedeai că ceva îmi face rău: ”Bozmeg, păi ce te aștepți? Tu nu vezi că nu ești ca ceilalți? Ce tot vrei? Ești un fel de sfânt, unu prost, și, crede-mă, omu, tu nu ai ce căuta aici, fiindcă toți or să vrea să ia chestia asta de la tine, și apoi o să-ți tragă un șut în fund cu prima ocazie. Degeaba, Căline, locul tău nu-i aici, poate doar undeva pe o stâncă, departe de lume…”. Îmi lipsește asta, furia aia a vorbelor tale, o furie care voia doar să se pună ca un zid între lume și mine.

Ar fi trebuit să te mai salvez o dată, ar fi trebuit să pot face asta… Nu-mi pot ierta asta, că n-am reușit să te salvez, să-mi păstrez prietenul lângă mine, iar acum mă tot ascund în natură, ca un prost, ca și când n-ar trebui să mă mai întorc și să văd aceeași lume în care eu nu am ce căuta. O lume în care, dacă lași iubirea la vedere, indiferent sub ce formă ar fi, o să ajungi, inevitabil, să fii lovit și să te doară.

”Căline, iar scrii în extraterestră…”, parcă te aud și acum spunându-mi, ca de fiecare dată când citeai rândurile mele.

Îți scriu, Zoli, pentru că știu că o să te bucuri atunci când o să ajungă la tine rândurile ăstea. Și-apoi, ce e ăla timp? Nimic, doar ceea ce lași să fie. Și, la fel cum am avut grijă de tine aici, o să am grijă de tine și în alte lumi, oricare ar fi ălea. La fel ca aici, o să mă cațăr eu primul, apoi o să te ajut să vii și tu, iar dacă nu poți, o să cobor și o să urcăm prin altă parte. La fel ca aici, o să cobor eu primul în adâncul peșterilor, să fiu sigur că poți să cobori și tu, în siguranță. Iar dacă nu poți, o să-mi ții de urât, de acolo de unde ești, apoi, odată ajuns înapoi, o să-ți spun ce am descoperit. La fel ca aici, dacă o să fii obosit, o să plec doar eu în recunoaștere: ”Du-te tu, că nu știu cum naiba poți atâta, io stau să păzesc mâncarea …”, iar după ce o să fim unul lângă altul, o să mâncăm sandvișurile pregătite de tine, râzând cu gura plină unul de altul.

Deocamdată, prietene, du-te tu în recunoaștere, eu mai rămân puțin aici…