Am plecat mult în ultima vreme, dar foarte mult am plecat spre sud, spre București. Aceste plecări toate au presupus un traseu foarte clar pentru mine și ușor de parcurs, mai ales pentru că am călătorit singură. Știam aeroporturile foarte bine, gările asemenea, știam tot ce trebuie să conțină bagajul meu, un bagaj minimalist care să nu mă încurce și care să îmi permită o flexibilitate majoră pe străzile capitalei. Am trăit des toate acestea, alături de emoția revederii cu prieteni și a contactului cu oamenii din zona profesională. Cumva, ultimii ani m-au ținut mult mai conectată de București decât de alte părți ale țării și era comodă orice astfel de călătorie.

Însă de două zile, emoția plecării este altfel pentru mine – traseul este diferit și îl parcurg alături de fiul meu. Vin la Zalău. Vin la Cluj. Sâmbătă dimineață, în momentul în care am realizat că da, se întâmplă, în sfârșit vin spre casă și au fost confirmate întâlnirile de lucru, au început emoțiile, deopotrivă gândurile despre planificarea călătoriei.

Sâmbătă noaptea nu am dormit decât foarte puțin. M-am ridicat din pat în toiul nopții și m-am dus să caut încă o dată traseul cu trenul cel mai avantajos pentru noi. Aceleași nedumeriri și întrebări reapăreau în minte. Oare să schimb la Oradea ca să ajung până la Ciucea? Oare ar fi mai bine să merg direct până la Ciucea? Dar trenul direct pleacă târziu, ziua e mică, iar Horia nu se poate bucura de lumină astfel încât să vadă pe geam. Ce bine că poate să vină Tati Dobo după noi în orașul lui Octavian Goga. Dar oare cum sunt trenurile? O fi curat? Știu că trenul de Iași e mizerabil, trebuie să-l evit! Nu, Cento nu poate fi o opțiune, e tare lung drumul, lui Horia i-am promis o excursie cu trenul de ceva vreme, hai să mă țin de cuvânt cumva. Ah, e închis la Agenția CFR. Mâine, sun mâine. Ca să îmi calmez nerăbdarea, scriu mai bine o postare pe Facebook, stâlcesc niște cuvinte în graiul dulce ardelenesc mno, ioi, mno dară, îmi anunț venirea în Ardeal, să se activeze totul în mine și în jur.

Duminică e închis peste tot, mi-e peste mână să merg până la gară pentru o discuție emoțională cu personalul de la ghișeu care să mă ajute să aleg cea mai bună variantă de tren, un tren curat, unul care nu întârzie, o legătură bună. Tulai Dom’ne, îmi ziceam în timp ce mă învârteam prin casă, zici că-i prima dată în veci când mă duc undeva cu Horia! Nu, evident, dar îmi doresc tare mult să fim sănătoși și să ne putem ține de plan. Ba mai mult, chiar să ne placă toată călătoria!

Duminică aștept. Mai verific prognoza meteo în trei orașe ca să mă asigur cum va fi în toate coordonatele mele – Timișoara, Zalău, Cluj. Ah, n-am verificat la Ciucea! Cineva mi-a zis că o să ningă joi noaptea, dacă dă înghețul?! Am emoții vizavi de condus spre Zalău atât de târziu. Șezi blândă, Carmen!, mă dojeneam singură. Ești pe mâini bune!

Duminică seara încep să mă gândesc la haine și dacă ar fi o soluție să trimit o parte din haine, cizmele, cărțile, înălțătorul pentru mașină (cred că ne întoarcem cu Cento și înălțătorul este pentru siguranța copilului) înainte, iar noi să mergem doar cu sandvici-uri, ceai și jucării. Da, aș putea să fac asta luni, trebuie să vorbesc cu mama.

Nu, nu e nevoie să fac asta luni, de nerăbdare am început să gândesc irațional și prost, cu energie risipită. Oricum, trăim minimalist, un rucsac în spate este suficient pentru amândoi. Iar înălțătorul îl leg de rucsac, ce atâta discuție?! În regulă, încep să mă simt mai confortabil cu toată această planificare, chiar dacă încă nu știu încă ce tren luăm spre Zalău și la ce oră plecăm din Timișoara.

Deciziile luate la rece sunt cele mai bune, copilul e sănătos, n-are muci, toate sunt bine astfel încât să pot pleca. Toți prietenii mă așteaptă cu drag acasă, fie la Zalău, fie la Cluj. Ah, și părinții! O să mănănc sarmale de la mama!

Luni dimineață, în timp ce mă spălam pe dinți, am gândit mental niște cumpărături pentru drum – Horia e un mâncăcios ca și mine, știu că legănatul trenului nu o să îl adoarmă, ci o să îi provoace foame. E tot maică-sa, mă gândeam când am pus periuța la loc în pahar și mă uitam în oglindă lung. Am râs.

Ajungem marți seara, marți noaptea lucrez, miercuri mă duc la fosta mea școală gimnazială, dacă nu mă cheamă la Cluj pentru interviu, miercuri noapte lucrez. Joi sigur merg la Cluj, vineri din nou, sâmbătă rămân peste noapte acolo, alături de prietena mea de suflet de care mi-e dor în fiecare secundă.

Duminică, luni, marți, să vedem când o să vrem să ne întoarcem înapoi la Timișoara. Toate acestea, cu un gând major în minte: să fim sănătoși, să umplem Zalăul cu râsetele noastre!