Azi plouă în Bavaria de parcă vrea cerul să își golească norii ca să mai țină încă verzi câmpurile și dealurile ce se întind până hăt, departe, în Alpi. În septembrie, când am dat o fugă în România, am găsit totul ars și îngălbenit de la secetă. La telefon, buni îmi confirmă că nu a plouat de ceva vreme, dar cică la meteo se anunță ploi.

Stăm iar la cafea împreună, la două capete de fir de telefon.

– Când erai copil, pe vremea aia ploua mai mult? o întreb, având în cap schimbările climatice aduse de lumea modernă.

– Drept să-ți spun, nu m-am gândit la asta, da’ parcă da. Erau și atunci ani secetosi și uscați, da’ nu am stat niciodată să mă gândesc la ei ase amănunțit.

– Dar cum era satul pe atunci?

– Satul era mult mai mic pe atunci, iar cand încă  era măicuța fată era și mai mic. Pe vremea mea, se gata unde-i Căminul acuma, noi îi  zicem la Moctari. Asta era ce-o mai rămas din curțile Baronului, el, de stat, o stat in Garcei, dar aici in Mirsid avea niște case, avea turme multe de porci acolo unde-i zice “în Curtuies”, iar aici unde-i Moctariul ave’ ca un fel de bucătării. Sa facie mancare pentru oamenii care lucrau pentru Baron, măicuța o lucrat la el la bucătărie. Dincoce de Moctari era calea ferata, langa ea erau numa’ trei case, din care una era a Buruienesei – era o femeie avută, și cum te departai încet de sat, vinea apoi Valea Glodului. De-acolo este un drum de pământ care duce ase catingan, pe sub deal, pâna la Meri, iar de-acolo, de te țin picioarele, poți mere pâna în Ortelec. Tot de-acolo, de la Meri, începe Pădurea Satului, urca pe deal către Calea Zălaului și cobora apoi în Iertas – asta vine cum meri pe sub Coaste, tat ‘nainte. Din Iertas, dacă o iei prin pădure și meri cât de mult prin Fajiște și treci peste dealul Vitinalului, ajungi în Moigrad.

– Și cât de des mergeați pe jos în Moigrad?

– Apoi nu tare des. Dar o fost o vreme când am mers și am stat la mătușa Marie, sora măicuții, de i-am cotat de prunc. Ea era măritată în Moigrad după Chelement, îi chema pe numele de familie Jecan, dar le zice’ a lui Hilimon. Cât o fost unchiu’ Chelement în armată,  mă duce’ mătușa la ea să stau cu pruncu’ și ea să poată merge la câmp. Aveam vreo 9-10 ani pe atunci. După aia, ei s-o mutat la Brașeu (Brașov, n.r.) și nu s-o mai întors acasă, în sat.

– Și venea în Mirșid să te ducă la ea?

– Venea ea ori avea unchiu’ un frate care pe atunci încă nu era însurat și-l trimite’ după mine. Mă lua, aveam două, trei lucruri într-o straita și merem pe jos, cum ti-am spus, prin Fajiște și peste Vitinal, până în Moigrad.

– Dar în Zalău mergeai pe jos?

– Merem, și încă des! De multe ori, îmi punie măicuța ouă și câte o găină în brațe și mă trimitie să le vând, la piață. Merem drept în sus, pe Calea Zălaului, treciem prin Pădurea Satului și ieșeam în Ortelec, iar de-acolo în Zalău.

– Și toamna, pe vremea asta, ce era de făcut la câmp?

– Apoi nu prea mai era, acum cam toate erau strânse. Mai erau, poate, de adus tulhenii ca sa fie de dat la iosag pe iarnă, iar unii, mai săraci, aduceau și bulii – astea-s tulpinile de floarea soarelui – de făcieu din ele gard.

– Mi-ai zis ca voi ați fost săraci. Le-ați adus și voi?

– Eram săraci, da’ nu așa de săraci. Cei mai săraci din sat își făcieu gard din bulii. Noi avem gard împletit din nuiele. Mere’ moșucu’ în pădure și aducie în spate câte o legătură de nuiele din care împletie gard. Ori când aduciem lemne de foc, dacă mai picau de acolo nuiele, mosucu’ le lua și le împletie în gard.

– Dar pământ aveați, dacă erați săraci?

– Avem, da’ nu mult. Avem în Lacsor – aici, unde stăm noi acum i se zice’ “în fundu’ Lacsorului”, apoi mai avem Sub Grajduri – asta e cum ieși din sat către Zalău pe partea dreaptă și acolo o fost oarecand grajdurile și turmele de porci ale Baronului, apoi mai avem oaresce pământ în Curtuies – asta e de Sub Grajduri mai încolo, cum o iei peste deal catre Cristor (Cristur, n.r.) si mai avem în Fundătură – asta e colo din dreapta de drumu’ către Zalău cum meri peste deal, pe jos, în Garcei. Cel mai depărtat pământ pe care îl avem era în Glimee, acolo lângă Gunoaie (fosta groapă de gunoi a Zălaului, n.r.). Acolo merem tat pe jos, peste Dealul Zvulturilor, coboram întâi la Baltă – acolo o fost oarecand un canton și apoi treciem în Glimee. Ne lua cateva ceasuri pe jos. Mergeam cu sapele in spate, pe răcoare, vara, iară măicuța vinie la amiază cu mâncare și cu o damigeana de apă. Cantonul de la Baltă cred ca l-ai prins și tu…

– Da, încă mi-l amintesc. Și mai tin minte că aveam oi, noi și mulți alții din sat, iar turma cu ciobanul era așezată peste vară la Meri.

– Da, tumna ase, că de la Dealul Zvulturilor și până la Meri era Pășunea oilor. Vacile erau duse în Fajiste, acolo era pășunea lor, ori colo pe dealul ce-i între Mirsid și Firminis, de-i zice Pe Dii.

– Aveau cam toți oamenii animale, mai demult.

– Aveau, că de acolo trăiau. Atunci nu era Kaufland, ca acum, da’ foame era și trebuie să ai ce pune în stomac când te rodie. Foamea și setea îs dușmani mari și când te-ncoltesc musai să le dai de rând.