Să scriu despre puritate, despre ţară, despre omul simplu numit „ţăran“ e un privilegiu.
Ţăranul este omul care, deşi neşcolit, simte aproapele. Îi simte emoţia din glas, bucuria sau tristeţea, sentimentele care-l copleşesc.
Sunt adeptă a culturii, e adevărat. Dar nu mă pot pune cu un ţăran. Doar privesc la starea lui, la trăirea lui, la simplitatea în care trăieşte şi îi admir nespus curajul, demnitatea, smerenia ce dau o notă aparte lumii încărcate de „trufie şi profesionalism.“
Mi se înfăţişează precum un copil timid, cu bun simţ şi cu trăiri profunde. Nu ştie ce-i acela „touch“ şi nici nu va şti vreodată. Frumuseţea lui constă în puritate, în adevăr, în credinţă, în lucruri banale, nu sofisticate precum cele care ne umplu lumea.
Zâmbetul lui senin, obrajii rumeni, ochii lui, precum două străluciri vii sunt mereu lucrurile de care te bucuri, oricât de nefericit ai fi.
Legătura lui cu pământul, cu oamenii, cu satul, întrec orice măsură. Nu poate fi descătuşat de nimic din ce-i al lui. De fiecare dată când îl văd parcă-mi miroase a cozonaci şi mi-e dor de bunicu. De fiecare dată când îl văd, îmi deschid sufletul în faţa lui, iar el mă priveşte curios şi nu mă înţelege. Şi totuşi mă linişteşte cu doar câteva cuvinte.
Am încetat să caut sofisticatul, complexitatea şi lucrurile măreţe. Am regăsit într-un om simplu, numit „ţăran“ tot ce era nevoie pentru ca un om să fie fericit. Puritate, sfinţenie, solidaritate…cuvinte mari cu adevărat, însă cuprinse într-un om mic, nevăzut, nedescoperit, neînţeles.
Şi încă sper să-l redescoperim. E nevoie…
niciun comentariu