Şi toţi cei care au văzut piesa ştiu exact despre ce e vorba.

Sala de spectacol a clădirii Transilvania, Zalău. Cum altfel decât plină ochi de spectatori nerăbdători să-i vadă pe doi din actorii lor preferaţi din Oradea, Mirela şi Sebastian Lupu, într-o piesă ce le-a stârnit curiozitatea de cum au auzit de ea „Sărumânadecâtmăplimbam.“

Decorul, o bornă cu kilometrul 13, le-a stârnit şi mai tare interesul, iar aşteptările le-au fost răsplătite cu vârf şi îndesat, întrucât actorii nu s-au dezis nici de astă dată, aducând buna dispoziţie, râsul, aprecierile şi aplauzele călduroase ale publicului încă de la primele replici.

Buna dispoziţie i-a însoţit multă vreme pe zălăuani, în drum spre casă aceştia întocmind o listă cu piesele în care i-au mai văzut pe cei doi actori, la Zalău. Păi Toni, adică Sebastian Lupu, a mai jucat în „Căsătoria“, în piesa aia cu spitalul, cum îi zice? Ah, da… „Zbor deasupra unui cuib de cuci“ şi în „La Iunion, Birjar“. Da, da, exact şi pe Mirela am vazut-o ultima dată în „Tanţa şi Costel“, ce bine am mai râs. Au continuat apoi, reluând câteva din replicile ce i-au amuzat teribil: „Domnişoară, nu uita că sunt un organ în exerciţiul funcţiunii.“ „Vaaai, deci să înţeleg că ar trebui să vă prezint sibiul?“ „Da, de îndată! Cu nume…pronume…tot!“ Şi au continuat tot aşa până au ajuns fiecare pe la casele lor cu zâmbetul pe buze: „Oh, ce bine mă simt. Parcă ar fi vineri!“

Piesa „Sărumânadecâtmăplimbam“ a dramaturgului Mihaela Mihai are, de altfel, o poveste cât se poate de frumoasă: „Îmi plac oamenii. Mult. Ador chipurile lor care ascund multe şi care lasă să se vadă puţine. „Citesc“ gesturile mărunte, „simt“ privirile ce-ncearcă să ascundă, şi mai ales, reuşesc cumva, nu ştiu cum, să fiu fiecare din cei cu care interacţionez. E o povară greu de dus, dar câtă bucurie îmi dă! Aşa m-a găsit Sebastian Lupu, scriind despre oamenii de lângă noi. A reuşit să-mi insufle curaj pentru un proiect împreună, şi aşa s-a născut „Sărumânadecâtmăplimbam“, o comedie spumoasă, o radiografie amuzantă a naşterii unei prietenii între un El obosit şi o Ea singură. Oameni simpli, pe lângă care trecem în fiecare zi, în ochii cărora ne uităm preţ de o secundă şi-apoi trecem mai departe. El, Ea, Noi, oamenii care ne suntem“, spune Mihaela Mihai.