O cameră și-o baie, acasă la tati. A făcut-o mami când încă locuiau împreună. Erau deja divorțați, dar au mai rămas un pic pentru noi, să-i mai vedem cum se țin de mâna când ei de fapt se țineau de suflet. Acum vreo opt ani. A vrut ea să fie un colț doar al ei. N-a mai apucat, a plecat definitiv să-și găsească alt colt și l-a găsit, la țară la mama ei, la omul de la care a plecat, tot pentru un colț de liniște și poate un pic de fericire.

Apoi aici a stat buni, nu mult. A plecat si ea, într-un colț de garsonieră, după ce a fost scoasă afară după moartea bunicului meu vitreg, din casa care-mi ține sechestrată toată copilăria.

Înainte să mă căsătoresc, s-a mutat tati în ea si ne-a lăsat nouă tot restul casei. Nu ne-a plăcut, am plecat în chirie. După trei luni, ne-am intors înapoi. Tati încă stătea în camera aia, de parcă știa că ne întoarcem. Am plecat iar și ne-am întors, din nou. De cinci ori. Ne-am luat casă și am plecat definitiv.

S-a mutat fratele meu acolo. După câteva luni, a plecat. În altă țară, pentru un colț de mai bine. Acum doi ani, când Bogdan era pe tir, eu cu tati ne-am apucat să renovăm casa în care ne mutasem. Până a fost gata m-am mutat iar la el, iar în camera aia. Aveam 9 câini și 5 pisici. Într-o cameră și-un pic de baie. După ce s-a terminat casa, am plecat de tot de acolo. Din casa omului care-mi cerșea să rămân. Am plecat, pentru un colț de bine.

De atunci, n-a mai primit pe nimeni în camera aia. Toți am plecat. Camera aia ne știe toate visele. I-am plâns, i-am povestit, ne-a ascultat, am închis ușa si am plecat. Toți.

După moartea bunicii mele, a băgat acolo mobila și alte lucruri care ne-au rămas. Un dulap, două vitrine, trei scaune, un pat, un frigider si-o mașină de spălat e tot ce avem de la buni. Și niște prosoape cu care mă ștergea când eram mică, mă spăla într-o covată lângă sobă, să nu răcesc și să nu-mi fie rece nasu’. Doare, doare că niște prosoape pot șterge un om atâția ani, dar nu poate șterge pentru o secundă ce am în suflet.

A început să strângă tot ce nu-i trebuia și le arunca acolo. Închidea mereu ușa cu ură, știind că, odată, părți din sufletul lui locuiau acolo. Nu mai spera vreodată ca acel loc să mai fie un colț de liniște pentru cineva.

Până într-o zi când…

M-am întors. Am cumpărat cea mai ieftină gresie și o ușă să pun la baie. Nu mi-au ajuns banii pentru ce mai trebuia să repare lângă ușă și a rupt bucăți din ușa pliantă de plastic și i-a făcut un fel de ramă. Lavabilul l-a avut el, puterea de a face pasul ăsta a fost la mine. M-a primit acasă, din nou, omul de la care am plecat, pentru un colț de liniște… și poate un pic de fericire. Omul care nu mi-a venit la nuntă, deși nu voiam să accept asta. N-a venit. M-am dus în seara nunții la el acasă, plângea în baie. Eram doar noi în casă, un tată, un cățel si-o copilă îmbrăcată în mireasă. Aveam 19 ani. După 6 ani de căsnicie, m-am întors la tati. Lavabil pentru cameră a avut el, puterea… puterea a fost la mine.

E ultima noapte în casa pe care acum doi ani o renovam crezând că ea mi-e colțul ăla de liniște. E ultima noapte în care câinii mai latră aici. E ultima noapte în care tati m-a sunat să-mi zică noapte bună. De mâine nu ma mai sună, căci eu o să fiu din nou acolo.

Ai grijă, femeie, ce îți alegi și care-i prețul liniștii tale, căci dintre toate plățile din lume, să plătești cu inima e cel mai greu. Să nu uiți, oamenii care citeau în priviri au devenit oamenii care azi poate nici nu mai privesc în ochi. Cei care traduceau zâmbete și le recunoșteau atât de bine pe cele false, au dispărut și ei.

Să nu știe nimeni ce răni te dor, să-ți pui zilnic masca și să ieși în lume sperând ca într-o zi să apară în viața ta oameni ce traduc priviri și zâmbete false. Nu te plânge, nu doare singurătatea. Doare să nu poți vorbi cu nimeni demascându-te, spunând adevărul.

E atât de ușor să trăiești mascat într-o lume care se vrea sinceră și corectă.