Ca și noțiune strict religioasă, raiul, paradisul e locul acela unde ajung după moarte sufletele celor care respectă preceptele religiei, un fel de a spune că dacă în viața asta ești un credincios care trăiește conform învățăturilor religioase, și nu ”ești dus în ispită de cel rău”, ajungi în locul ăsta numit rai, un loc în care o să fii înconjurat de lumină, de pace, un loc în care o să fii fericit.

Raiul, atunci când lași religia la o parte, înseamnă ceea ce te face să simți, ceea ce te face să radiezi a simțire, ceea ce te face să ”atingi” fericirea, să o lași să te învăluie. Pentru cei care vor să trăiască aici, pe pământ, înconjurați de frumusețe, de armonie, de pace, de lumină, natura  e raiul pe pământ, iar muntele e cadoul suprem al naturii. Și singura învățătură de care trebuie să ții cont e respectul față de natură. Atât. Iar natura, muntele, te va răsplăti cu atât de mult frumos, cu atât de multă simțire, cu atât de multă energie vie, pură, încât te trezești deschizând larg ochii și sufletul și spunând, dintr-o răsuflare: ”E raiul pe pământ!”.

E locul în care te îmbraci cu simțire, cu iubire, firesc, ca și cum natura, muntele, ar fi doar o extensie a ta, ori tu o extensie a naturii, și atunci când cele două părți se completează, formează un întreg care, odată format, odată ”acasă”, îmbracă totul cu energia asta pură, vie, pe care doar în natură o poți găsi.

Pe platoul montan Mărișel Fântânele,

în pădurea de brazi, acolo unde am instalat tabăra SPS, cea de-a patra, am fost în rai. Am știut asta încă dinainte de a mă așeza pe stratul de mușchi verde, gros de vreo 10 – 15 centimetri, deasupra unei stânci îndeajuns de mare cât să încapă cortul acolo, între bradul din stânga și marginea stâncii din dreapta, acolo de unde, în orice parte ai privi, verdele pădurii, de fapt energia asta verde, lumina asta incredibilă a energiei ăsteia, te ia pe sus și-ți năpădește simțurile. ”E raiul pe pământ!”, am exclamat, șoptit. Apoi am lăsat frumosul să mă învăluie.

Înainte de a pleca de acasă, tot gândindu-ne încotro să o luăm prin Sălaj, la un moment dat, după ceva timp de ”… mai bine nu acolo, că o să mergem altădată, când nu o să fie căldura asta; nici acolo, că parcă e mai bine să o lăsăm pentru o tură mai lungă”, am spus ”mergem pe platoul ăla de sus, de lângă Beliș, Mărișel”, și așa a rămas. La urma urmei, dacă taberele SPS nu-s prin Sălaj, atunci ducem Sălajul cu noi, mai ales că, de câteva zile, mașina, SPS-ul mobil, cum l-am botezat, e însemnat SPS, adică am lipit niște autocolante pe ea cu Sălajul pur și simplu. Un fel de redacție mobilă.

Am ieșit din Călățele și am  oprit la marginea drumului, acolo unde, nu foarte departe, un posibil loc  de cort ne făcea cu ochiul. Ba chiar am oprit mașina și era cât pe ce să scoatem rucsacurile din portbagaj și să o luăm într-acolo. Apoi ne-am uitat unul la altul și am spus aproape deodată: ”Hai, totuși, să urcăm pe platoul ăla de care am vorbit acasă”. Platou unde am ajuns destul de repede. Destul de repede pentru că, atunci când gonești motorizat, poți parcurge repede câțiva kilometri, dar când mergi încet, privind tot timpul în jur, la frumosul de afară, repedele ăsta nu e chiar atât de repede.

Afine. Multe afine

Am găsit un loc, la vreo 50 de metri de la drumul forestier, în pădure, și am zis: ”ăsta e locul”, apoi am descărcat bagajele, am instalat cortul deasupra stratului gros de mușchi (cu ceva tunete, nu foarte aproape, deasupra, un preambul pentru a doua zi) și, înainte să luăm rucsacul mic, de tură, și să plecăm în recunoaștere, am dat cu ochii de punctele mici, albastru închis – afine. Normal, ne-am așezat lângă tufă și am început să ne înfruptăm. Într-un final, am plecat, totuși, în recunoaștere. Cât de departe am ajuns? Păi, cam la vreo 500 de metri, când, după ce am coborât o pantă abruptă, de unde priveliștea se deschidea în față superb, am găsit încă o tufă cu afine, apoi încă una, încă una… și, după ceva timp, degetele, buzele și dinții au devenit, la fel ca afinele, albastru închis.

Platoul ăsta montan, e, de altfel, cunoscut pentru abundența de afine, și, de aceea, culegătorii de afine își fac simțită prezența aici, în fiecare an, o prezență care lasă urme, ”ghearele” cu care culeg afine culegătorii ăștia (timp de aproape o lună, aici își încropesc tabere cete de romi, veniți să culeagă afine, și nu numai) rupând tufele de afin, distrugându-le. Și m-am trezit că mă încrunt, la vederea tufelor ”scărmănate” fără milă, gândurile ”de bine” le-am oprit, însă, le-am dat la o parte, e prea frumos acolo pentru gânduri din ăstea.

Noapte cu lună plină. Liniște deplină

E un sentiment ciudat, o senzație aproape ireală pe care ți-o dau umbrele de lumină, o lumină pe care luna plină o strecoară printre crengile brazilor, creând tot felul de forme, ca niște creaturi mistice, venite în vizită la cortul nostru. Și de multe ori mi-am întors, brusc, privirea către formele ăstea de lumină, aproape venindu-mi să le salut: ”Hei, eu sînt Călin, de aici, de pe planeta asta, tu de unde vii?”.

Pădurea, noaptea, mai ales pe munte, departe de civilizația umană (chiar dacă și aici, pe platoul Mărișel Fântânele există câteva case din lemn, iar vacile pasc liniștite cât e ziua de lungă), vietățile pădurii își fac simțită prezența odată cu căderea întunericului. Însă, în noaptea asta a fost o liniște deplină, nu tu sunete de pași, ori zgomote produse de vânt, niciun țânțar ori muscă, ba chiar nu a căzut nici măcar o crenguță din brazii din pădure. Nimic care să producă alt sunet decât cel al întorsului de pe o parte pe alta, semn că somnul se lasă așteptat. O liniște ireală, pe care am ascultat-o aproape toată noaptea. Doar o dată am auzit, preț de vreo două minute, un gândăcel care tot încerca să se cațere pe prelata cortului, fără succes însă. Atât. În rest, liniște și pace, ca și cum timpul, cu tot bagajul lui, s-ar fi oprit, atunci și acolo. Și lumina lunii pline de deasupra.

Spectacolul furtunii. Matsuoka

A doua zi aveam de gând să facem o tură prin înprejurimi. Furtuna, însă, avea alte planuri pentru noi, așa că, deși la început părea că tună mai mult așa, de formă, dintr-odată, fulgerele brăzdau cerul chiar deasupra noastră, însoțite, la nici o secundă, de tunete, niște tunete care parcă rupeau cerul în bucăți, la stânga, la dreapta, în toate părțile, iar aerul a început să miroasă, puternic, a furtună, odată cu ploaia torențială care a început să cadă. Însă spectacolul luminii fulgerelor și muzica tunetelor a fost unul special, încântător, chiar dacă tresăream puternic, la fiecare tunet (ce să-i faci?, când ești construit sută la sută din emoții, tresari, simți cu fiecare parte a sufletului și trupului).

Am rămas ”captivi” în cort preț de mai mult de o oră. Ce poți să faci, când afară e furtună? Păi, poți să asculți furtuna, apoi, după ce ai prins linia melodică, poți să cânți și tu. Așa că am scos chitara mea Matsuoka, într-un fel de duet cu tunetele de deasupra noastră și zgomotul stropilor de ploaie. Acuma, am mai zis, în tabără, de obicei se cântă cântece de tabără, din ălea de ”voie bună”, dar când am cumpărat chitara asta Matsuoka, de la un student, în piața Vitan din București, am știut că nu o să cânt niciodată așa ceva. Adică, e frumos și folk-ul,  e frumos și cu voie bună, dar muzica înseamnă mult mai mult. Oricum, Matsuoka mea e pentru muzică adevărată, așa cum i-am spus și studentului de la care am cumpărat-o.

”Păi, omule, tu chiar vinzi chitara asta? Ești nebun?”, l-am întrebat pe studentul încă mahmur, după cheful din seara precedentă.

”Omule, am cheltuit toți banii de cămin, și n-am ce face. Oricum, nici nu prea știu să cânt cine știe ce, și cred că s-a săturat și chitara asta de lălăială. Ți- dau, da’ să faci muzică adevărată, nu lălăieli, că-i păcat de chitara asta”, mi-a răspuns studentul.

Am cerut bani de la colegul meu, cel cu care eram în târg (aveam bani doar de un sfert de chitară, și știam că dacă mă împrumut, o să rămân fără bani pentru o perioadă, dar cum să nu o iau acasă, la mine?) și am adus-o pe Matsuoka acasă. Și, de atunci, doar muzică adevărată a ieșit de pe strunele ei. Ori așa zic eu, deși știu că gusturile majorității sînt cu totul altele, altfel de unde puhoi de oameni la festivalurile de subcultură, în timp ce la muzica adevărată, de nișă, cum ar fi Dream Theater ori Riverside ori Anathema, de exemplu, publicul se măsoară în sute, cel mult 4 – 5 mii.

Tunetele și ploaia s-au împletit, într-o armonie ciudată, cu U2 ori Dream Theater ori cu o compoziție proprie. Și cu verdele viu al naturii, și cel al naturii și cel din noi. Raiul pe pământ!

Din nou, afine

Ploaia s-a potolit, și am strâns, fără tragere de inimă, tabăra. Am cărat bagajele la SPS-ul mobil, apoi am plecat să-i culegem mamei niște afine, în scurta pauză în care ploaia a dat semne cum că se oprește. Am coborât, din nou, panta abruptă unde fusesem în ziua precedentă, la tufele cele pline de afine. Și, înainte să ne apucăm de cules, am văzut, pe pământul ud, urmele ăstea mari, ca laba piciorului uman, semn că pe acolo, în noaptea care a trecut, ursul a fost, și el, la afine. Sau doar în trecere.

Am cules afine, apoi, pentru că, nu foarte departe, am văzut merișoarele, încă nu coapte, dar ispititor de roșii, făcându-ne cu ochiul, n-am rezistat ispitei, și după ce ne-am înfruptat cu afine, am completat răsfățul gustativ cu merișoare.

Am lăsat platoul de la Crucea Iancului – acolo se adună moții în fiecare an să-l sărbătorească pe Avram Iancu -, în urma noastră, și am plecat către casă, nu înainte de a cumpăra niște gălbiori de la două femei care stăteau, în așteptarea cumpărătorilor, la marginea drumului.

”Da’ de unde din Sălaj sînteți”, ne-a întrebat femeia, văzând scris Sălaj pe mașină.

”Din Zalău”.

”Da’ de unde din Zalău?”

”Din centru”.

”Aaa, păi io stau în Dumbrava. Vara cam stau p-aci. No, mulțam și drum bun s-aveți”, și-a lăsat femeia bucuria să răzbată din vocea ei. Adică, hei, eram aproape vecini, nu?

Și, la urma urmei, lumea asta mare e atât de mică… Iar pentru visători, un tărâm de basm. Mai ales aici, în natură, pe munte, unde poți găsi, în locul ăsta numit ”acasă”, raiul. Raiul pe pământ!